Nicolae Manolescu: Cărţi cu pedeapsă redusă

De la o vreme, sunt tot mai des întrebat ce părere am despre cărţile scrise în închisoare de numeroşi deţinuţi, condamnaţi pentru tot felul de fapte, de la omor la corupţie, în scopul reducerii pedepsei. Conform unei, uite că nu ştiu, legi, ordonanţe ori vreunei măsuri judiciare speciale. Sigur, răspunsul meu stereotip este că legea sau ce-o fi este aberantă şi că bine ar face noul ministru al justiţiei s-o abroge. Nu mi-am închipuit însă amploarea aberaţiei cu pricina. Prin bunăvoinţa lui Matei Udrea de la „Prosport“, sunt în posesia a 42 de pagini de tabele, publicate pe site-ul Ministerului Justiţiei, care cuprind numele autorilor de cărţi scrise în închisoare, titlul şi subiectul fiecăreia, editura, numele specialistului, de obicei profesor universitar, care a întocmit referatul de recomandare, şi universitatea sau institutul la care acesta funcţionează. Tabloul este absolut halucinant. Amănunte incredibile Aflu cu această ocazie o mulţime de amănunte incredibile. De pildă că instanţele judecătoreşti au refuzat până la schimbarea guvernului să comunice date referitoare la strania poveste. Sau că unii autori dovedesc o hărnicie demnă de Guiness Book, scriind zeci (!) de cărţi şi, încă, într-un timp record, bunăoară, o carte în 22 de ore. Cărţi, de altfel, neintrate în librării, al căror tiraj fiind cumpărat, se pare, integral de înşişi autorii lor, ceea ce vrea să zică plătit de ei. Imens este şi numărul editurilor de pe întreg cuprinsul ţării, unele obscure, care profită de ocazie. În fine, deşi sunt departe de a închide lista anomaliilor, aflu că semnatarii recomandărilor sunt şi persoane cunoscute în mediul universitar, ca Dan Pavel, Paul Dobrescu sau mitropolitul Laurenţiu Streza al Ardealului. Am avut şi două meschine motive de satisfacţie: Universitatea Bucureşti e puţin prezentă pe această listă a ruşinii (excepţie făcând Facultatea de Istorie, unde s-a produs şi plagiatul lui Copos, de pe o teză de doctorat susţinută ceva mai demult, nu ştiu dacă avându-l coordonator pe acelaşi profesor care semnează recomandarea, sper că nu); niciun titlu, apoi, nu e de literatură, aşa că n-am a-mi face griji cu privire la eventuale candidaturi la Uniunea Scriitorilor. Fără surse bibliografice Sigur, nu e normal să vorbesc despre cărţi din afara competenţei mele şi pe care nu le-am citit. Nici măcar văzute, cele mai multe, de nimeni până de curând. E posibil ca unele să aibă valoarea ştiinţifică necesară spre a fi luată în considerare contribuţia lor la reducerea proporţională (număr de cărţi, număr de zile) a pedepsei. Nedumeririle răsar însă ca ciupercile după ploaie. Am înţeles că deţinuţii scriu cu pix sau cu stilou pe hârtie, de mână, adică, nefiind permise în închisoare laptopuri sau tablete. Dacă e adevărat, e firesc să mă întreb cum de scriu ei atât de repede, fără să aibă de obicei exerciţiul obligatoriu. Am citit, pe un post de televiziune, câteva fraze de pe blogul lui Mihai Stoica, pe cale de a fi eliberat anticipat zilele acestea: plin de erori de exprimare şi de gramatică. Presupun că editurile au redactori în stare să-l fi învăţat pe stelist baremi ortografia. Altfel, vă închipuiţi cum arată cartea. O altă întrebare este cum îşi procură autorii bibliografia necesară. Nu poţi concepe o carte, indiferent de subiect, şi mai ales una de ştiinţă, fără acces la ce s-a scris înainte. Am auzit că numărul pachetelor cu hrană la care au dreptul deţinuţii este limitat la unul pe săptămână. Să fie numărul cărţilor nelimitat? Ar fi bine, dar mă îndoiesc. Şi cine le triază? (Eram în Franţa, când am încheiat „Istoria critică“, şi nu aveam acces la bibliografia trebuincioasă, aşa că am plătit sute de euro supliment la avion ca să pot lua cu mine, la fiecare călătorie, cărţi pe care le citisem şi despre care scrisesem, şi nu o dată, dar indispensabile chiar şi în aceste condiţii). Alte întrebări îi privesc pe referenţi. Am mai semnalat în aceste pagini faptul că toată lumea îi arată cu degetul pe plagiatori, pe drept cuvânt, dar nimeni nu-i are în vedere pe coordonatorii şi pe referenţii tezelor plagiate. Ca şi cum ei n-ar avea nici o răspundere. Atât ştiinţifică, cât şi morală. Acelaşi lucru este de remarcat şi în cazul cărţilor cu pedeapsă redusă. Să nu aibă referenţii nici o responsabilitate? Şi nu doar, ca în cazul lui Copos, când lucrarea e plagiată. Dar şi când lucrarea e, pur şi simplu, o compilaţie fără nici o valoare ştiinţifică, şi căreia referentul îi oferă girul. Lista referenţilor posesori de titluri academice e, pur şi simplu, impresionantă, cei mai mulţi fiind de la ASE, Universitatea din Craiova (girând între altele cărţile lui Dinel Staicu, a cărui teză de doctorat a ridicat acum câţiva ani mari semne de întrebare privindu-l tocmai pe coordonator!), Academia de Poliţie (ca să vezi!), Hyperion şi altele. Există şi o parte amuzantă: tema unor cărţi este direct legată de fapta de corupţie pentru care autorul a fost condamnat. Probabil că împricinatul face recomandări utile în materie. Mă tem că întrebări precum acestea vor rămână fără răspuns, cu toate că presa scrisă şi media sunt foarte interesate de fenomen.
Citeste mai mult:adev.romanolescu nic