Toate pisicile, de la lei și tigri la ghepardul agil și felina domestică, aparțin familiei Felidae. Aceasta se împarte în mai multe genuri, precum Panthera (felinele mari care răcnesc), Acinonyx (gheparzii) și Felis (pisicile de talie mică). Evoluția lor, de la strămoși preistorici la animalul de companie de astăzi, acoperă milioane de ani.

Cercetările genetice au permis oamenilor de știință să stabilească faptul că felinele din prezent se împart în opt linii genealogice distincte. Toate acestea au un strămoș comun, o specie denumită Pseudaelurus, care a trăit în Asia într-o perioadă cuprinsă între acum 9 și 20 de milioane de ani.

Acum 10,8 milioane de ani, în Asia de Sud-Est, trăia un strămoș asemănător panterelor. Din această linie evolutivă s-a desprins ramura felinelor mari, capabile să răcnească, din care fac parte leii, tigrii și leoparzii.

O nouă separare în arborele genealogic a avut loc acum 9,4 milioane de ani, când s-a ramificat linia pisicii de golf. Din aceasta au evoluat trei specii în Asia de Sud-Est.

Linia Caracalului s-a desprins acum 8,5 milioane de ani, într-un context marcat de prima eră glaciară. În acea perioadă, strămoșii pisicilor au migrat din Asia în Africa, traversând podurile terestre de la Marea Roșie. Din această familie fac parte pisici de talie mică și medie, precum Caracalul și Servalul, scrie Feliway.

În America de Nord, acum 8,0 milioane de ani, au evoluat strămoșii liniei Ocelot sau Leopardus. Acest grup de feline se distinge printr-un număr diferit de cromozomi, având 36 în loc de 38, ca celelalte pisici.

La aproximativ 1,2 milioane de ani distanță, acum 7,2 milioane de ani, s-a ramificat linia Lynx. Aceasta a evoluat în speciile de râs, caracterizate prin cozi scurte și smocuri de păr la urechi. Două dintre aceste specii s-au răspândit în America de Nord, iar alte două au apărut ulterior în Eurasia.

Acum 6,7 milioane de ani, tot în America de Nord, a apărut a treia linie genealogică, cea a pumei, din care fac parte și gheparzii.

O migrație inversă, din America de Nord către Asia, în timpul celei de-a doua ere glaciare, a dus la apariția penultimei linii genealogice. Acum 6,2 milioane de ani s-a separat linia pisicii leopard.

Cea mai recentă linie evolutivă este cea a genului Felis, apărută acum 3,4 milioane de ani. Aceasta include feline de dimensiuni mai mici, sub 10 kg, din care a evoluat ulterior pisica domestică. O parte dintre felinele ancestrale care s-au întors în Asia au evoluat pe acest continent, în timp ce altele s-au răspândit în Europa și Africa, precum pisica sălbatică africană, un strămoș direct al pisicii domestice de azi.

Deși a fost clasificată inițial ca Felis catus în 1758, studii recente indică faptul că pisica domestică ar trebui considerată o subspecie a pisicii sălbatice africane (Felis silvestris lybica), denumirea corectă fiind Felis sylvestris catus.

Pisicile domestice păstrează numeroase trăsături ale strămoșilor lor. Printre acestea se numără simțurile extrem de dezvoltate (auz, văz, miros), instinctul de vânător, comportamentul teritorial și marcarea teritoriului prin mirosuri și semne vizuale. De asemenea, au pernuțe la lăbuțe pentru a se deplasa silențios și sunt carnivore, având nevoie de carne în dietă pentru a obține nutrienții necesari.

Alte asemănări includ aspectul fizic similar între masculi și femele, spre deosebire de lei. Analizele genetice confirmă că pisica sălbatică africană este aproape identică cu cea domestică. La fel ca strămoșii lor, felinele moderne se odihnesc între 16 și 20 de ore pe zi, preferabil la înălțime. Ele evită să mănânce și să bea în apropierea locului unde își fac nevoile, iar preferința pentru nisipul fin din litieră provine de la obiceiul pisicii sălbatice africane de a-și îngropa excrementele în savană pentru a se ascunde de prădători.

Procesul de domesticire este estimat că a început acum câteva mii de ani în Orientul Mijlociu. Primele așezări umane, cu depozitele lor de cereale, au atras rozătoare, care, la rândul lor, au atras pisicile sălbatice. Oamenii au apreciat ajutorul felinelor în controlul dăunătorilor, ceea ce a facilitat apropierea dintre cele două specii.

În Egiptul Antic, pisicile erau prețuite pentru rolul lor în protejarea locuințelor de rozătoare, șerpi și scorpioni. Acum 2.900 de ani, zeița iubirii, Bastet, era reprezentată cu cap de pisică, iar animalele iubite erau mumificate. O descoperire arheologică din Cipru a relevat un mormânt vechi de 9.500 de ani în care o felină a fost îngropată alături de stăpânul său.

Prezența pisicilor în cultură este vastă: zeița Li Shou în mitologia chineză, zeița Freyja în mitologia nordică, al cărei car era tras de două pisici, și simbol al libertății pentru romani.

Rolul pisicilor la bordul navelor a fost esențial pentru controlul dăunătorilor, acest fapt contribuind la răspândirea lor pe diferite continente.

După o perioadă de declin al popularității în Evul Mediu, percepția asupra pisicilor a început să se schimbe în bine din secolul al XV-lea. În prezent, popularitatea lor este uriașă, estimându-se că doar în SUA 45,3 milioane de familii au o pisică, multe dintre acestea având chiar și conturi pe rețelele sociale.

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]