Există și o singurătate agreabilă în mijlocul unei mulțimi. Neștiut, nevăzut, ca într-o pădure în care ești frunză și ești ghindă. Pe plajă poți trăi, dacă vrei, confortul anonimatului, singurătatea în colectiv. Pe rogojina mea de plastic, pe care dau zilnic 10 lei, beneficiind și de coviltirul individualizat al umbrelei înfipte în nisip, sunt cap de locuitor al plajei. Nimeni nu mă știe și pe nimeni nu vreau să-l aflu. De aici încep însă deosebirile. Unii își decupează, în mulțimea de piei goale, identitatea pe care țin morțiș să și-o exhibe, exclusivă și orgolioasă. Un presupus domn în viața civilă, de dincolo de fâșia de nisip, excelează printr-o burtă care-i dă ocol. Burta îi stă deopotrivă în față, în spate și pe șolduri, ca un șal mare. Nu l-aș fi văzut dacă nu ținea morțiș. Stă la trei umbrele de mine, dar ține să-l aud eu și toată plaja. Când nevastă-sa, comparabilă fizic cu bățul umbrelei, se depărtează să-și răcorească picioarele în apa mării, omul îi transmite, cu o bucurie nebună, imbecilități care se aud până dincolo de perimetrul stațiunii. Când băiatul de la bar plimbă tava cu oferte prin preajmă, nu-l bagă în seamă. Când se depărtează îndeajuns, urlă să-i aducă o scobitoare. Goarna sa cu amplificator din bojoci astupă valurile, acoperă cu o negură grobiană eleganța dialogurilor șoptite sau măcar normale, ucide simfonia zorilor. De ce vrea omul acesta, cu un tonaj distribuit excesiv în zona abdominală, să fie aflat, văzut, admirat probabil? El a ieșit la mare, nu să se relaxeze, să înoate – n-a intrat niciodată în apă! – ci să sufoce cu inepțiile propagate cu mulți decibeli împrejurimile. Domnul Burtă – așa îi voi zice, cu toate că suntem destui cu burți rezonabile în zonă – și-a început concediul luni, dimpreună cu un val de nou veniți. El e singurul care se vede. A devenit reper. Unde faceți plajă, că noi suntem o sută de pași mai spre Constanța de ăla gras, de urlă? Noi mergem mai sus nițel, spre Năvodari, răspundem. Domnul Burtă, care a devenit o formă de relief, n-a venit în concediu la mare, ci să concedieze liniștea mea anonimă, cucerită anevoios și costisitor. Dacă azi îl găsesc tot acolo, adică pe toată plaja, plec. Unde? În altă stațiune! Nu te autoiluziona, îmi spune un vecin de stradă din București, singura persoană pe care o știu și cu care am băut aseară o bere prelungită pănă la miezul nopții. Ăsta (sau o sosie) va fi peste tot și mereu. De ce? Pentru că el nu acceptă ideea de a fi anonim, de a nu se vedea. Gastronomia lui e publică. Ușile intimității, date de pereți. Burta, pe care o are ca pe o limuzină de lux, trebuie văzută, admirată. Pentru el, anonimatul firului de iarbă în poiană și al frunzei din desișul pădurii, devin insuportabile. Psihologia domnului Burtă, proeminentă și excesivă , nu suportă insulta de a nu fi băgată în seamă. Ceilalți, veniți pe cont propriu la mare, devenim, am devenit, supușii lui, datori cu o vasalitate a urechilor și văzului unui exces de infatuare patologică. Dacă lași plaja și fugi în camera de hotel, poți găsi în televizor, dacă-l deschizi, personaje așișderi, recoltate din frunzișul politic abundent. Apără-ne, Doamne!