Șerban Cionoff: CU ALEASĂ PREŢUIRE, ÎNDURERATĂ DOAMNĂ PROFESOR MIOARA CALAPODESCU!

 Nu am (şi aş vrea să nu am nici de-acum înainte) obiceiul de a mă lăuda etalând pe unde apuc aprecierile favorabile pe care cititorii au bunăvoinţa de mi le transmite după ce au adăstat asupra unor texte pe care le-am scris şi publicat. După cum nu am (şi nici nu vreau să am nici de-acum înainte) masca ipocrită şi mitocănesc apatică a lui „am auzit, dar nu mă interesează”. În definitiv, scriu pentru a spune ceva semenilor mei, pentru a-i atrage spre o idee, pentru a lăuda ceea ce cred că ar trebui să fie lăudat  sau pentru a critica ceea ce, după umila mea pricepere, cred că trebuie criticat. De aceea, nu îmi poate fi indiferent dacă mesajele mele au avut ecou…

 Dar întâmplarea pe care am să o povestesc mai departe m-a răscolit profund şi cred că ea trebuie să fie cunoscută prin însăşi impresionanta lecţie de distincţie sufletească şi de nobleţe intelectuală a Doamnei despre care este vorba mai departe.

 S-a stins, zilele trecute şi va fi aşezat, marţi la ceasurile amiezii, în ţărâna din care a fost plămădit, confratele nostru Petre Calapodescu! Un Om de excepţie şi un Gazetar de excepţie, a cărui neaşteptată şi nedreaptă plecare ne lasă mai săraci şi mai stingheri.

Distribuie prietenilor

 În aceste împrejurări, ca unul care l-am cunoscut şi l-am preţuit statornic pe „fratele Petre”- aşa cum îi spunea cu drag minunatul nostru prieten comun, Jean Andreiţă-, am socotit că este de datoria mea sufletească să scriu câteva vorbe de suflet la această dureroasă despărţire. Am socotit, de asemenea, că este bine ca scrisele mele să fie încredinţate spre a fi tipărite „Jurnalului Naţional”, cotidianul la care aveam onoarea să colaborăm, Petre și eu. Cotidian printre ai cărui statornici colaboratori se află, după cum bine se cunoaşte, şi directorul AM PRESS, prietenul Lucian Avramescu.

 După apariţia articolului, am primit o serie de ecouri, de la cititori, pe unii cunoscându-i direct, iar pe alţii numai prin intermediul canalelor moderne de comunicare.

 Luni, în jurul orei prânzului, am primit un telefon de la Doamna Profesor Mioara Calapodescu, soţia ( să scriu, de-acum, „văduva” îmi este peste poate) lui Petre. Citise articolul şi a simţit nevoia să îmi transmită gândurile domniei sale. Pentru câteva clipe, am rămas, pur şi simplu fără grai. Aşadar, în atât de scurtul răstimp pe care îl mai avea pentru a-i mai sta alături lui Petre, Domnia Sa a avut tăria sulfetească şi nobleţea morală aş spune, să îmi spună un simplu, profund omenesc şi, tocmai prin aceasta, absolut răscolitor:„Vă mulţumesc!” 

 Iată o faptă cu care, poate, nu te întâlneşti decât o dată în viaţă!

 Şi când te gândeşti că am  scris, ani şi ani la rând, atâtea şi atâtea articole să le spun ”de întâmpinare”. Avându-i ca eroi pe anumiţi oameni despre care am socotit că trebuie să scriu cu vorbe potrivite cu ceea ce mi s-a părut de lăudat în faptele lor.  Articole pentru care am primit un gând de solidaritate sau de încurajare din partea celor despre care am scris. Am zis „uneori”, pentru că în multe alte ocazii, deşi cu cei despre care scrisesem „de bine”  mă întâlneam după apariţia articolelor cu pricina, dânşii abia dacă mai catadixeau să îmi răspundă la salut. Socotind, pe semne, ei, că li se cuvine aşa ceva. Sau, mai abitir, că îmi fac o mare onoare acceptând să le fiu contemporan.

 Distanţa dintre gestul Doamnei Profesor Mioara Calapodescu şi mitocănia ghiombănească despre care am vorbit mai înainte este de domeniul abisalului.

 Prin toate acestea, gestul Doamnei Profesor Mioara Calapodescu dobândeşte sensul şi forţa unei Lecţii de Omenie şi de Viaţă.

  Vă mulţumesc şi vă admir, Doamnă! Şi mă rog cu toată sinceritatea ca Bunul Dumnezeu să vă ocrotească şi să vă aibă în grija Sa!

 

                                                                     Şerban CIONOFF

 

P.S. Nu ar fi de mirare ca oameni de bună credinţă să mă întrebe de ce nu am trimis, spre publicare, aceste gânduri „Jurnalului naţional”, ziarul unde a apărut articolul de la care a pornit atât de neobişnuita întîmplare? Răspund fără ezitare: pentru că m-am ferit ca gestul meu să sune a laudă de sine dar şi a laudă pentru această publicaţie. Am apelat, aşadar, la înţelegerea şi susţinerea prietenului Lucian Avramescu şi a colegilor din redacţia A M PRESS, sub semnul solidarităţii de breaslă şi al comuniunii de Idei şi de Ideal sub specia- din ce în ce mai rară azi- a Binelui şi a Omeniei.