SERBAN CIONOFF : DOI MARTIRI AI IDEALURILOR UMANISTE, ÎN ACADEMIA ROMÂNĂ

A trecut neobservată ştirea că Academia Română i-a ales ca membri post-mortem pe preotul-martir Vladimir Ghika şi pe juristul şi scriitorul Petre Pandrea- el însuşi, în felul său, un martir al unor crezuri înalte. La urma urmelor, de ce m-aş mai mira? Face cumva „ratting” ştirea despre modul admirabil în care cel mai înalt for cultural şi ştiinţific al ţării recunoaşte şi cinsteşte valoarea perenă şi moralitatea exemplară? Haida-de! Ratting şi tiraj, adică plus produs, aduc sânii fufelor de drept comun care se dau de trei ori peste cap ( sau, mă rog, de câte ori e nevoie la domnu*) şi numai că le vezi că au devenit (cel puţin) consiliere la nu mai ştiu ce cabinet de demnitar sau zicerile slobode şi incoerent de săltăreţe ale (încă) locatarului din Dealul Cotrocenilor- el însuşi tot un fel de starletă porno a pliticianismului carpato-pontico-dâmboviţean. Motiv în plus, spre a consemna, cu tot respectul cuvenit, acest eveniment care reprezintă confirmarea intrării cu drepturi depline între nemuritorii neamului a două exemplare personalităţi ale spiritualităţii româneşti, cu certă deschidere spre orizonturile culturii europene. În plus, alături de valoarea de excepţie a travaliului lor spiritual, monseniorul Vladimir Ghika şi Petre Pandrea reprezintă un luminos reper, un etalon moral prin dramtismul şi demnitatea sacrificiului lor pentru Ideal. Astfel, Vladimir Ghika, cel născut în ziua de Crăciun a a nului 1873, coborâtor fiind din familia care a dat Moldovei şi Ţării Româneşti zece domnitori, a fost nu numai un admirabil slujitor al Bisericii Catolice şi un lucrător fără odihnă pentru unitatea Bisericii, dar şi un promotor neobosit al spiritualităţii creştine şi al umanismului ei misionar. Încă din tinereţe s-a pus în slujba semenilor, punând, împreună cu surorile Sfântului Vincenţiu de Paul, bazele primului dispensar gratuit pentru săraci. După Răscoala din 1907 i-a îngrijit pe ţăranii răniţi într-un serviciu de ambulanţe pe care tot el l-a creat , aşa după cum cu aceeaşi devoţiune rară îi va îngriji şi pe solidaţi răniţi în Războiul din Balcani şi pe cei din Primul Război Mondial. Întors în România , prin 1939, din onorante misiuni pe meridiane întru cunoaşterea şi răspândirea credinţei şi a iubirii sale de semeni, Vladimir Ghika va rămâne aici şi după 1947 , deşi ştia bine că se apropie vremuri cumplite . Va fi arestat , în 1952, şi condamnat, un an mai târziu, pentru că a crezut şi a susţinut comuniunea cu Roma a Bisericii Catolice în România. Nici în închisoare nu îşi va abjura idealurile, alinânduri-le, cu vorba şi cu fapta sa, suferinţele celor ce se aflau împreună cu el în temniţă. Pe 16 mai 1954 închide ochii având conştiinţa împăcată, pentru că îşi slujise, cu devoţiune şi cu sinceritate, Crezul său sacru. În semn de cinstire a vieţiişia jertfei monseniorului Vladimir Ghika, pe 27 martie 2013, Papa Prancisc i-a recunoscut martirajul, aşa încât la 31 august a fost beatificat. Şi Petre Pandrea a fost şi va rămâne un martir al idealurilor de dreptate şi de iubire de oameni. Născut în 1904 la Balş, mic dar tipic oraş oltenesc, Petre Pandrea va avea parte de o educaţie aleasă la Liceul Militar de la Mănăstirea Dealu, continuându-şi instruirea riguroasă şi solidă la facultatea de drept a Universităţii din Bucureşti, unde îşi va lua şi doctoratul. „Sunt un băştinaş oltean – va mărturisi el mai târziu-, cu tradiţii de care nu mi-a fost ruşine. Am fost şi am rămas plin de orgoliu.” În această nedezminţită descendeţa spirituală şi morală oltenească avem şi cheia exegezei esenţiale a operei lui Costantin Brâncuşi, alt oltean de esenţă tare, de neînfrânt, pe care a constuit-o, cu atâta forţă şi migală, Petre Pandrea. Din tinereţe se dedică publicisticii militante fiind principalul autor al incendiarului şi controversatului „Manifest al Crinului Alb”. Puţini mai ştiu azi- şi este bine ca acest lucru să fie spus răspicat şi repetat cât mai des!- că Petre Pandrea este printre primii cărturari de marcă nu numai din România(unde, indiscutabil, este cel dintâi!) ci şi din Europa sau chiar din lume care, încă în perioada când Hitler şi ideologia nazistă mai stârneau simpatie şi încredere, a înţeles în ce constau esenţa şi pericolul acestora. Cartea sa – „Germania hilteristă”- apărută în 1933 (atenţie, în 1933!) era un teribil avertisment care, aşa cum se întâmplă în toate ceasurile de orbire a minţii, a trecut fără a fi fost luat în semă. Fire de luptător, Petre Pandrea, supranumir pe bună dreptate „Mandarinul valah”, îşi va recunoaşte descendenţa sufletească din Tudor Vladimirescu, aşa încât se va dedica , statornic şi ardent, bătăliei pentru crezul său. Nu va abjura niciodată de la acest crez, mărturisind cu dezarmantă sinceritate: „ Am fost amestecat, în mod intim, prin cariera de jurnalist şi penalist, în sarabanda valahă din anii 1932 până în 1948.” Şi, mai departe:„ Din 11 mai 1948 până în 9 martie 1955 , am pledat iarăşi în marile procese de epocă.”Spre a conchide:” Sunt ca o raţă, ca o gâscă sau ca o lebădă care pluteşte pe apele negre învolburate şi nu mă ud , nu mă murdăresc.” Cruda ironie a sorţii a făcut ca tocmai cei pe care i-a apărat în anii de dinainte de război, comuniştii, să îl arunce, de îndată ce s-au văzut la putere, într-un odios vârtej al proceselor, al condamnărilor şi al suferinţelor nemeritate. Iar cumnatul său, Lucreţiu Pătrăşcanu, l-a urmat pe acelaşi tragic versant al trădării nemernice a celor pentru care se devotase şi luptase. Petre Pandrea moare în anul 1968 , anul încare (iarăşi o crudă ironie a sorţii!) , alături de Lucreţiu Pătrăşcanu este reabilitat iar, măcar o parte dintre călăi, sunt supuşi blamului public deschis. „Moare” este doar un fel de a spune atunci când vine vorba despre Petre Pandrea! Fiindcă, marea, luminoasa lui lecţie de viaţă rămâne şi dăinuie:„ Nu m-am dat învins nici sub cele trei dictaturi burghezo-moşiereşti- va mărturisi el cu neascuns orgoliu oltenesc, luptând cpntra huliganismului de dreapta, nu mă dau nici acum învins, în toiul huliganismului de stânga. Cu surâsul pe buze, cu arsenalul juridicităţii şi cu epitetul arghezian la îndemână, înaintez în noaptea îngrozitoare a Valahiei cotropite de minciuni, de genocid şi de infamie.” Admirabile sinteze de Ştiinţă şi Conştiinţă, cei doi noi membri post-mortem al Academiei Române, Vladimir Ghika şi Petre Pandrea sunt esenţiale repere morale şi creatoare în această Valahie aruncată de 9 ani sub cotropirea minciunilor, a genocidului şi infamiei care poartă însemnele blestemate ale Amiralului Dezastrului Naţional. Să ne deie Bunul Dumnezeu înţelpciunea şi puterea de a învăţa ceva din lecţia lor!
Şerban CIONOFF