Iarna se umflă ca o anvelopă,
În timp ce moartea cuvântează fără întrerupere.
Ca diareea ies din tine cuvintele, scria Rene Char, poet aproape dadaist.
Singurătatea ia în stăpânire peisajul,
Cerul paste poșeta ta mov.

Caut, prin mine, dar mă încurcă viscolele, cuvântul înțelept,
Una după alta sunt răsfoite de vânt paginile
Acestor case cu
Acoperișuri vremelnice.
Viața ne iubește, zicea un prieten din Târgoviște,
Atâta vreme cât nu ne-a astupat zăpada.

La mulți ani! – îmi transmite cineva
Care nu m-a colindat de Crăciun.
Dușmănia ațipește uneori.
Insatifacția, spun unii, a devenit globală,
Secera lunii, sub gerul năprasnic,
Cuvântează despre supraviețuire.

Aiurea, iarna bate la toate porțile,
Iubirea se retrage sub pături,
Dumnezeu, zgribulit, își face singur
Mătănii.
Cerul e accesibil ca o sală de cinema.
Lucian Avramescu, 9 ianuarie 2017, Sângeru

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]