Ultimele gânduri ale lui Octavian Paler: „Mi-e frică de absenţa lui Dumnezeu”

Octavian Paler nu mai este de mult printre noi. Adevarul.ro publica unul dintre ultimele sale interviuri, acordat cu câteva luni înainte de a muri. La 80 de ani, Octavian Paler (1926-2007) se simţea singur, într-o societate în care nu îşi mai recunoaştea valorile. Pentru a se salva, se refugiase în lumea zeilor de altădată. Politica îl dezgusta, iar moartea era o taină care-l speria.

Vă este teamă de ce e …Dincolo? Mi-e teamă de moarte. E o taină pe care nu sunt încă în stare s-o înfrunt. Moartea este pentru mine ceea ce erau pentru greci ochii Gorgonei, în care te uitai şi împietreai. Nu mai am nimic de aşteptat. Mi-e frică, nu de Dumnezeu, ci de absenţa lui Dumnezeu. Sunt incapabil să gândesc o lume în care El nu ar axista, pentru că atunci toate s-ar prăbuşi. Dumnezeu înseamnă pentru mine falimentul raţiunii mele, punctul unde raţiunea începe să nu mai aibă explicaţie, unde încep să bâjbâi prin întuneric. Nu cred în Viaţa de Apoi. O invidiez pe mama mea, femeie simplă, care nu avea nicio problemă cu dubiile. Eu nu am acces la misticism. Mi-aş fi dorit să pot crede în misticism. Matisse răspundea atunci când era întrebat dacă el crede în Dumnezeu: ,,Da, când lucrez”. Aşa zic şi eu. Cred în Dumnezeu atunci când scriu. Nu mai am nimic de aşteptat. Da, mă dor cei 80 de ani ai mei. Mă dor şi bolile mele. Am avut un accident cerebral în urmă cu cinci ani. A fost, din fericire, un accident uşor. Mi-am revenit. Am mai avut şi un infarct, acum am diabet, mă exasperează reumatismele. Sunt în situaţia neplăcută de a mă suporta pe mine însumi prea mult. Citesc, scriu, recitesc nişte cărţi. Sunt înconjurat în casa mea de câteva mii de cărţi. Ascult muzică clasică. Îl iubesc pe Ceaicovski. Mai ies din casă, mai apar pe la televizor, mă mai plimb câte o oră pe zi. Timpul trece. Tânjesc după apa mării. Nu mai am voie, din cauza bolilor, să merg la mare. Marea a devenit pentru mine trecut. Pot să-mi amintesc doar că una dintre pasiunile mele a fost marea. Au intrat în mitologia mea personală vara şi nisipul fierbinte, când ieşeam din apă. Cred că aş fi în stare să vorbesc ore întregi despre starea de indolenţă luminoasă pe care ţi-o dă trupul răsfăţat de soare şi nisipul fierbinte. Nu mai am pe nimeni. Soţia mea a murit. Băiatul meu, economist, lucrează şi locuieşte în Italia.Vine din când în când în Bucureşti. Sunt singur aici între molii şi cărţi. E un destin la mijloc, am avut molii în toate casele mele. Am locuit în mahala, în două internate la liceu, am avut poate vreo şase case prin care am trecut. Toate pline cu molii. Nu sunt mulţumit de viaţa mea. Singura satisfacţie reală sunt dezamăgirile mele. Dacă am aceste dezamăgiri, înseamnă că am avut iluzii şi aşteptări foarte mari de la mine. Mi-aş fi dorit să am mai mulţi prieteni şi nu am, mi-aş fi dorit să fiu mai puţin singur şi nu am reuşit. Mi-aş fi dorit să am o familie mare, mulţi nepoţi şi nu am. Sunt sătul de mine însumi. Eu sunt o ilustrare perfectă a racului negativ.

Continuarea pe adevarul.ro

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata

Acest sit folosește Akismet pentru a reduce spamul. Află cum sunt procesate datele comentariilor tale.