
V. G. PALEOLOG: BRĂNCUȘI ȘI MUZICA
De la început trebuie spus sus și tare: Brâncuși a iubit muzica și, fără înfumurări. A cultivat muzica vocală, el fiind însă, față de muzică, fără vreun nivel de pregătire altul decât al naturaleței. Fluierul de la brâu nu l-a părăsit chiar Atlanticul trecând, și dacă din vioară zbârnâia, după ureche, tot așa făcea și dintr-o chitărașă. Nu trebuie să se uite că Brâncuși s-a apropiat de învățătura cultă doar târziu în junețea lui – în preajma majoratului – și odată cu pătrunderea lui în Școala de meserii din Craiova în 1894. Învățătura primară a celor 3 clase certe care se pot identifica și autentifica, petrecute: două la Hobița și cea de a treia la Brediceni, unde locuia unchiul său, Petre, învățătorul. * În ce privește muzica el a ignorat – și este lesne de înțeles – și scrisul, și cititul, și tabla pitagorică a legilor ei, Brâncuși nefiind de-a lungul vieții sale – muzical vorbind – decât un diletant; neconstrâns de nici o rigoare, nici a știutului și nici a tehnicii muzicale. A fost un diletant care purta în sine, în sâmbure, un germinal ca nici unul altul, rar, dacă prilej de fecundare potrivită i s-ar fi ivit. Mai trebuie spus, de asemenea, că vocea lui era departe de posibilitățile virtuozităților; era mai degrabă stinsă, dar nu surdă, de o emisie pură, bogată în nuanțe, just așezată și nu tumultoasă, fără înflăcărări de voce spectaculară. Instrumentele de care dispunea: frunză și fluieraș, erau comune copilăriei de cioban – doar mai târziu, și din trufie față de umilii săi tovarăși de trudă și în urma unei prinsori cu rămășag s-a apropiat de instrumentele mai pretențioase care erau lăuta… și ocarina! El însuși pretindea și susținea cu haz serios că singura lui virtuozitate a fost trasul clopotelor și, în al doilea rând, isonirea litaniilor bisericești. Era un adevăr, căci „aleluiile” lui, prelungite în fioriturile vocalizelor cucuzeliene, ajungeau până la istov și erau impresionante și de uimire, în expirul lor părând a se topi nesfârșitul. Dar niciodată nu a ajuns „suta” scoborândă în adâncime, a „gospodi-pomili”- ului, care era piatra de încercare a canto-rilor bisericești de pe atunci, nici când îndrăznea el să li se măsoare. * Cu trasul clopotelor era o altă poveste. El se ținea virtuos al trasului lor, în afara celui „în dungă”, pretinzând că puțini ca el – și îi numără pe degete clopotarii și pe tocarii autogoni – dețineau secretul. Brâncuși dădea chiar explicația măiestriei lui care se întemeia pe „avântul” până la „darea peste cap” a clopotelor, dar și pe reținerea la timp potrivit, bruscă „să zbârnâie funia până să se reteze”. Limba clopotului trebuia, după el, să devină „vie și să bată dunga clopotului doar pe firul ei”. Biserica Română „Sfinții Arhangheli Mihail, Gavril și Rafail” din Paris, unde Brâncuși a fost cântăreț de strană și paraclisier, 1906 Aceste mișcări de smuceală treptată trebuiau să se desfășoare ca pe o gamă de eforturi de lovire a buzei prin avântul ce se desprindea limbei din cheetoarea ei – cea dintâi făcându-se tot una cu cea de-a doua, prin anularea spațiului uns dintre „ou” și „cheetoare”. Secretul pentru Brâncuși sta în pretenția sa că BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE BANCHETUL, 16 11 -17-18 / 2017 limba clopotului trebuie să fie vie, extensibilă sau retractilă, potrivit impulsiunii sau reținerii imprimate de clopotar, care permitea un joc sau îl elimina, între „cheetoare” și „oul” limbei, amândouă unse. Brâncuși chiar închipuise o limbă articulată ca un arc spiralic, în locul „oului” care îngăduia extensiunea și retractibilul potrivite efortului impulsiunii – devenită calitativă după clopotar și clopotar. Carilioanelor italice și celor ale bazilicilor din nordul Europei, Brâncuși le băga vina mecanizării, pretinzând că nici „Bing-Beu”-ul vestminsterian și nici „bourdon”-ul de la Notre-Dame, ori acelea ale flandrelor nu corespundeau schillerianului clopot de la Sankt Stephan Dom din Vina, la care vânjoleau 12 trăgători, toți artiști și egali instrumentului. Totuși simplista mecanizare a carilioanelor milaneze, venețiene și florentine îl împăcau pe Brâncuși, în ciuda mecanizării mersului lor, simfonietele utreniilor ori a vecerniilor sunate de aceste carilioane fă- cându-l să ierte Italiei multele păcate de arte cu care Brâncuși o apăsa. „Vibrabilitatei aerului și albăstrimilor apeniene, împinse de vârfurile albe ale Alpilor” – zicea el. * Nu este de grabă de spus că lipsa cunoștințelor teoretice ale muzicei nu înseamnă nici inferioritate, nici superioritate care l-ar fi apropiat pe Brâncuși de ceea ce, peiorativ, se numește comunul sau mediocritatea. Brâncuși purta în sine un profund muzicalism, pur și subtil care, la rândul lui, punea în el un potențial căruia nimic alt nu i-ar fi lipsit decât condițiile de dezvoltare. Brâncuși era o rară și valoroasă sămânță de muzicalism, purtată de vânturile întâmplării pe nisipurile pustiului ori pe piatra seacă a împotrivniciei care nu îngăduie germinal. Confirmarea muzicalismului său primitiv, dar adânc s-a dovedit prin prietenia sa cu Erik Satie. Ceasul lui Satie nu a încetat să palpite – el merge încontinuu, nefiindu-i sleit nici spusul nici germinalul său muzical. Fapt este că timpul nu poate șterge oratoriul lui Satie, Socrate, care este scris pe o insistență de gândire muzicală, colaboratoare dălții și bardei ce ciopleau pe acel Socrate al lui Brâncuși, azi prezent la Muzeul de artă modernă Guggenheim din New-York. În ghioace pentru viitorime rămâne doar Mercur al lui Satie, acea muzică statutară, care își va avea veacul, fără îndoială, ca să fie. Există într-adevăr o corespondență și chiar mai mult: o inter-transmutație între muzică și sculptură și invers. Între aceste două opere cap care sunt: Socrate, lemnul lui Brâncuși, și Socrate, oratoriul muzical al lui Erik Satie. Simultaneitatea ivirii lor în timpul și în spațiul de artă al primei jumătăți a veacului al XX-lea este cel mai vorbitor DA al corespondențelor cinestetice dintre arte. * Precum am spus, Brâncuși copil nu a cunoscut decât frunza și fluierul, iar ca instrument străin sieși: clopoțeii, țâuneii și tălăngile timpului din copilă- reasca lui ciobănie; clopoțelul bisericuței din Hobița fiind abia nițel puțin mai mare decât o „birje”. Ajuns în Craiova, la vârsta de 12 ani, va lua contact, în situația sa de băiat de prăvălie, cu fanfarele, parăzile militare – acestea mai rare; dar mai adese cu: spectaculoasele pompe funerare ale bogătașilor care se desfășurau proporționale cu averea defunctului. Dricuri impresionante – toate în geamalâcuri și trase de sirepi în valtrapuri negre, precedate de șireaua popilor în somptuoase odăjdii – parâmele, din late panglici ținute de comilitoni, înghesuiala inconsolabililor și muzica militară! Alămuri și baterii, tobele zăbră- nite, și surde, și funebre, alternând cu sonoritățile jalnice ale corurilor bisericești, ale melozilor jelilor. Era spectacolul gratuit al feeriei funebre, iar pentru Brâncuși prilej de închipuire. * Cu muzica de coarde Brâncuși a luat contact prin mijlocirea lăutarilor ambulanți și bieți vai de ei. Se numărau pe degete cei doi-trei Dinici și Nădărici care se îndepărtau de ceea ce este trista trivializare a muzicii. Și numai întâmplător, datorită unei prinsori pe ră- mășag, Brâncuși va meșteri, cu cuțitașul său vrăjitor, o vioară. O vioară de minune și care să cânte! Făcutului acestei viori, Brâncuși îi datorește prima sa ascensiune: pătrunderea în Școala de Arte și Meserii din Craiova și, prin absolvirea excepțională a acesteia, pășita lui în București în Școala Artelor Frumoase. Aici, legături întâmplătoare îi făcură cunoștința ultimilor artizani clopotari în mahalaua care poartă numele breslei; unul dintre ei va deveni model atitrat al Școlii de Arte Frumoase, după al cărui portret în basso-relief executat de Brâncuși, acesta a mai păstrat o reproducere fotografică (vezi C. Zervos, p. 11). Tot la București, Brâncuși va lua contact cu muzica cultă prin concertele simfonice ale filarmonicei de atunci și prin exhibițiile virtuoșilor noștri sau streini, la îndemnul și prin mijlocirea colocatarului său prieten, care i-a fost compozitorul Cuclin, copărtaș al mansardei din str. Izvor. Contactul lui Brâncuși cu muzica cultă instrumentală a fost pur și simplu negativ. El respingea întregul factice ce însemna pentru el instrumentalul și armonia, în afara esențelor lor: subiect și contra-subiect, acceptate doar în sobra și concisa lor dezvoltare, neobosind să repete, tot ca și pe un abecedar sau dic- ționar muzical, pe cele mai reprezentative pentru el. Tot restul – cu toate că uneori neașteptatul și frumosul îl prindeau și îl robeau – i se părea lui arabesc obositor BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE 12 BANCHETUL, 16-17-18 / 2017 și mai ales ceea ce el numea: viciul ascuns al muzicii. Se apropia mai cu înțelegere de muzica vocală, devenind coristul voluntar al Carmen-ului maestrului Kiriac. Este corist, dar cu plată, al bisericii Mavrogheni, care îi era de parohie, cum fusese tot cu plată coristul bisericii Maicii Domnului din Craiova. La Paris, pe lângă nevoile nemiloase ale traiului, în hotărârea lui de a țârcovnici la Capela Română de acolo, nu puțin a atârnat și plăcerea de a-și satisface dorința de cât altfel decât solitar și mai înalt și mai adânc ca acela al fluierului și al foii verzi. Brâncuși, cântăreț de strană și paraclisier, 1906 În tocmeala lor dintâi, i se îngăduise de către popă, de a-l isoni pe el și pe cântăreț. „Numai în stare să fii”, îi zisese popa. „- Eram grotesc în stiharul slinos și caraghios cădând cu cădelnița și trecând-o popii… dar în Alelui și în Îngerul a strigat nimeni nu mă întrecea. Chiar păleau, și popă și cantor”, zicea Brâncuși, ușor înfoiat de merite pe care el le evalua mai presus de orice, ca și Ingres pe a lui vioară. Tot la Paris, îi fură de aproape contactul trecător cu Mihail Vulpescu, cântăreț ajuns stea căzătoare la Opera mare din Paris și la cea mai tânără și mai vie de la Monte-Carlo; iar mai târziu și mai din treacăt cu Stan Golescu și mai de vatră cu Marcel Mihalovici, pe care îl găsea în strada vecină lui: strada Veseliei, bătând fildeșurile unei pianine răblejite într-un cinema de mahala – și în care Mihalovici trebuia să mai „sonorizeze” și ploaia și cu pistolul în secvențele westernurilor, doar trapătul cailor desemoțându-l… Mihai Vulpescu, fiu de popă de pe Bărăgan, evadat dintr-un seminar, mai păstra din fondul popular izuri reavăne, dar neștiind a le ridica la valoricul artei culte. După moartea prietenului pictor, acsizar și lăută- raș Douanier Rousseau, căci el preda noțiuni cinstite de vioară începătorilor – și după chicsurile prieteniilor cu Modigliani și Max Jacob, Brâncuși a intrat întro mai adâncă legătură cu Erik Satie. Prietenia va dura ani și cu rod muzical: Oratoriul pentru Moartea lui Socrate și de humor – Satie jucându-se cu gluma și cu gloanțe de pistol, îndreptate ca să lovească… Și Brâncuși și Satie ajunseseră la convingerea că muzica este o treabă de ingeniozitate și de furtișag al timpului prețios – comoara auditorului! Ei susțineau că muzica cultă se îndepărtase prea mult de măreția simplicității sunetului pur (Klang farbe) tot așa cum sculptura se pierduse și ea în „ma- șinăria grotescă a compoziției italiene” care culmina pentru ei în muzică, cu wagnerianul, cu „barbaria”. Această convingere a devenit stejar al înțelegerii spirituale care îl unea pe Erik Satie de Brâncuși. Erik Satie era un vizionar al simplicității, al sunetului pur, limpezit de orice zoaie ar- și en-armonică. Și a mărturisit că sonoritățile naiului românesc – puritatea lor a fost temeiul muzicalismului lui. O vreme reușisem, de pe alte măguri de gândire, să-l apropiem de Beethoven, dar aceleași repulsii și respingeri care îl însuflețeau față de Michel-Angelo (căruia niciodată însă nu i-a tăgăduit geniul) îl îndepărtau și de Beethoven: teama, aversiunea, ura de teribil și de teribilism în artă. Invers proporțional, Mozart îi era duios și socotit măsurat; ca și pășita majestuoasă a leului în deșert, i se impunea deplin J. S. Bach. Aceasta era lada cu zestre muzicală a lui Brâncuși când, prin 1923, adusă de librăria Silvia Beach, sfioasa și modesta egerie tipărită a lui James Joyce, apăru în viața lui Brâncuși Miss Eileen Lane, o irlandeză subțirică și naivișoară, atrasă de curiozitatea snoabă a cunoaște pe autorul Principesei X rămasă de pomină și operă ținută de scandal, profanatoare de pudicitate în întreaga lume feminină internațională. Eileen Lane se afla în trecere prin Parisul tuturor îndrăznelilor. Miss Lane, compatrioata lui James Joyce, dar de alte niveluri, fusese și o sinuu-feiner hotărâtă în adolescența ei. Era blondă, blondă și o adevărată trestie înmlădiată de vântul libertății. Ea îi fu de mare mirare lui Brâncuși, și el ei. Așa cum încep toate afinitățile BRÂNCUȘI – PONTIFUL ARTEI MODERNE BANCHETUL, 16 13 -17-18 / 2017 elective, Brâncuși îi făcu cinstea audierii gramofonului lui – o minunăție personală – cu rezonanță de scândurele și inclus în scorbitura uneia dintre mesele lui, dintre care una va ajunge Masa Pomenirii din Tg. Jiu. Cântece eschimose, sinice și indiene se înălțau ca din peștera cu sibila. Melodii mai degrabă de scâncet, darnice de cutremurul sacru. La rândul ei, Miss Lane, minunățea pe Brâncuși cu baladele poporului irlandez, dintre care unele ajunseseră adevărate cântece de câmp de bătălie în acea vreme: „It’s a loug way to Tipperary”… (Mai e de mers până la Tipperary, se mai fredona încă după pacea încheiată în 1919.) Așa se îmbinară subtilele și electivele afinități de corespondență ale spiritului, care duc la amiciție, la frățenie, dacă nu la aceea de sânge, la aceea a gândului și a simțurilor mai de preț și mai adâncă decât oricare. Această prietenie, întâi muzicală, dintre Brâncuși și Miss Lane va însemna câțiva ani luminoși în viața lui Brâncuși și nici un nor și nici o umbră nu o vor întuneca până hăt departe, până în 1940, când cotropirea hitleristă se interpune de-a curmezișul acestei prietenii. Sub valul barbar și de sânge care amenința Franța, Miss Lane a trecut Atlanticul. * Prietenia lor era comunicarea care apără secretul și intimitatea ei, salvându-le de ceea ce ea apare a fi în fața aparențelor evidenței, care tot mai este: inferioritatea femininului față de Adam. Acest secret al intimităților lor, Miss Lane îl prelungea în practica însăși a vieții cotidiene, care implică trai și adăpost comun. Aceasta niciodată nu a fost pentru ei: cheltuielile erau suportate „half and half”, ceea ce nu e decât „juma’ juma’” al nostru, iar adăpostul nocturn nu a fost prelungit nici măcar până în zori și niciodată nu a fost comun. Fiecare își păstra independența odihnitoare a libertății și a somnului… În aceste condiții, Brâncuși și Miss Eileen întreprinseră lunga lor călătorie în țară – cu popas prelungit la Hobița – prin 1925 – nesfiindu-se, nici el, nici Eileen, de a fi ceea ce nu erau: doi prieteni ca frate și soră. Popasul în Hobița i-a îngăduit trestioarei irlandeze să trăiască de-a dreptul viața țărănească, nesfiindu-se să-i adopte portul, nu numai acela de zile mari, ci chiar să-și prindă mâinile în căpistere și să ia parte, de pildă, la petrecerea unui botez și la ceremonia unei nunți, care începe sâmbătă și se isprăvește cel mai curând luni, la fântâni. Spre nenorocul ei – Eileen era foarte liberă în accepțiunile ei fizice despre umanitate – luni dinspre ziuă a adormit în odaia socrilor și nu a putut să audă, nici să noteze melodiile și ale „bidinelei”, și ale „ursoaicei” ce se cântă lăutărește, ca două cântece de consacrare și fără perdea lunea dimineață. Acestora le urmează „jocul fecioriei cămășii de mireasă”, care autentifica – de cele mai multe ori prin sângele unui porumbel nevinovat – ceea ce toată ospețimea se preface a crede și de multe ori nu este. Miss Eileen Lane Îmbiată de nuntași, printre care și gazda ei, care o mai auzise cântând pe „landeza” (când cu „o”, când cu „ir”, căci nația ei era nehotărâtă în mintea tuturor) – „pe neînțeleasa, dar cu viers” – Eileen se dete cu voie bună pe brazdă. Brâncuși, nici logodnic, nici tată, o isoni pe o cobză asurzită de stejar, voioșia ei sprintenă, dar cuminte, impunând satisfacția, dar și respectul nuntașilor, furați de aleanul celui de al doilea și din urmă al ei cântec. Cel dintâi îi înveseliseră; era o humorească tâlcuită de Costache nuntașilor: despre pățania unei codane care, tot zbenguind pe câmp printre fire de iarbă și flori, a fost înțepată de o albină – ceea ce aducea, pictural vorbind și cu duioasa – pățită a lui Grenze – a urciorului spart – întâmplătoare tot unei îndrăznețe. Pe cea de a doua baladă din caietul ei a cântat-o cu același alean, cu care bătrânul ei prieten Costache Brâncuși le doinea pe ale lui – în singurătatea atelierului din Paris, și Miss Eileen Lane, acum, pe ale ei, aici în Pestișani, lângă limbuția ciripitoare a Bistricioarei. Cânta aici la Pestișani, ca și în Irlanda ei, în vreun sat de unde ea se trăgea… (Tribuna, 24 februarie 1966, p. 5; din volumul în pregătire, V. G. Paleolog – SCRIERI I).