„Vagabond la Drumul Mare”: AM VISAT CĂ STAU PE-O CREANGĂ
Am visat că stau pe-o creangă. Și, fermecat de covoru-i pastelat, am zburat pe frunza ei…
Dulci îmi sunt amintirile măicuței când, în vacanțe, îmi punea în desagă câteva schimburi și mă trimitea fără curier, la țară, la bunici.
Humuleștiul meu de copilărie semăna neghină și culegea grâu, atât de frumos împrăștia mirosul teilor care îmi salutau începutul vacanțelor ce îmi răvășeau statutul de mic orășean, amestecat cu miasma lunii lui Cuptor, când pietrele se topeau de căldura soarelui necruțător care pârlea tot, și în gustul de septembrie al strugurilor care ne plăceau atât de mult să îi căutăm printre frunzele vițelor răvășite de arșița verii, dar de care ne bucuram atât de puțin, pentru că ne chema la lecții școala.
Și eu am fost un Nică lângă Cricovul frumos curgător, care căuta paiele de piatră în prundul gârlei, să facă rachete pe luciul apei și, când piatra se învrednicea să sară de trei patru ori, după care se apleca obosită la fund, dădeam note în chiotele nestăpânite ale cohortei de copii fericiți că seara era departe, la apus.
Și eu am fost un Cireșar în recunoașterea văgăunelor pământului ce pitulau șerpii pe care nu îi găseam, sau melcii codobelci care își închideau rapid antenele la simțirea noastră, sau gâștele care ne alergau pe deal de mama focului, sau aricii care se închideau sub caisul bunicilor, cais al căror fructe nu s-au mai învrednicit niciodată și nicăieri să aibă gustul cum îl aveau atunci.
Și legată fedeleș de viața la țară, am îndreptat mașina timpului de data aceasta către un loc sfânt din Vâlcea noastră, un loc încărcat cu emoții și amintiri neștiute, ferecate în spatele giurgiuvelelor de peste 100 de ani, care plâng printre zăbrele satul românesc și tămăduirile lui și în care, dacă ajungi acolo, îți revezi bunicii și deschizi lacătul copilăriei.
Nu trebuie să îl cauți, deoarece este la uliță. Nu trebuie să îl cerți, pentru că stă umil, stană. Nu trebuie să ai imaginație bogată, pentru că te ajută el…
Haideți să savurăm o bomboană de ciocolată și să privim, dintr-o culă, Oltenia anilor 1900… Culele sunt niște turnuri de apărare în arhitectura medievală care, în acele timpuri, boierii le-au folosit și ca locuințe fortificate, fiind întâlnite în sud-estul Europei până în sudul României, cu precădere, în Oltenia.
Având zidurile foarte groase, scări interioare care fac legătura dintre niveluri, guri de tragere, ascunzători și uși întărite, au parametrii generali de apărare a micii boierimi rurale de la sfârșitul sec.XVII în fața hoardelor turcești, și au devenit, la începutul sec.XX, prin expresia arhitecturală și artistică, o sursă majoră de inspirație pentru stilul neoromânesc.
Interesant este că în perioada cât a activat în țara noastră, în calitatea sa de investitor strategic în energie electrică, grupul ceh CEZ a mobilizat cei mai valoroși experți din țară în domeniul cultural și istoric, a lansat provocarea conservării celor 27 de cule de odinioară- moștenire fabuloasă a unor vremuri glorioase, folosind tehnologii moderne și, în cadrul unei competiții jurizate, câteva dintre ele au intrat în Laboratorul de idei al studenților Institului de Arhitectură din București.
În anul 2020, juriul a decis. La șase luni de la demararea proiectului, trei dintre ele aflate într-o stare degradată și degradantă, au câștigat dreptul de a se așeza demne în Pantheonul istoriei României, una dintre ele fiind cula Davani, singura astfel de construcție din lemn din Europa care mai există. Din informațiile culese, și astăzi stau în paragină, în așteptarea proiectelor și amenajării.
Astfel că, de sus din cula Bujorenilor, ctitorită in anul 1810 și amenajată într-un fel, din așezarea oamenilor cu dragoste apăsată pe sufletul românilor, se poate gusta din savoarea unui sat-muzeu, muzeu în aer liber, cu 80 de case strămutate din tot județul pe o suprafață de 8 hectare mișcătoare până în străfundul creierilor convinși că și internetul este util dar neuitarea este sfântă.
Nu te saturi în acest stat în sat să rămâi locului în tindă, să-i plimbi dorul cu fuiorul, și să nu te colinde gândul la bunicul tău, sau al tău, sau al tău…
Această salbă de mănăstiri în fața cărora nu este vreo impietate să stai în genunchi, este un loc de poveste și de povestit, pentru că-i mare păcatul ca un astfel de model tradițional de așezare rurală în care întâlnim și un Han al lui Bogdan(1889, anul morții lui Eminescu și Creangă), și o școală din Șirineasa de la începutul sec.XX, cu două săli de clasă, un hol și cancelarie, și o biserică din lemn adusă din comuna din care își trage rădăcina Nicolae Bălcescu, fiind aproape de-o seamă cu el(1785), în care chiar se țin liturghii și acum în marile zile de sărbătoare, case țărănești mobilate de-acolo, din vremurile străbune, cu anexele lor gospodărești, fântâni, porți specifice zonei, cruci, troițe, ateliere meșterugărești, mori de apă de mori de necaz că nu ai fost și tu actor în filmul ăsta, ci doar privitor, să nu chemi la lupta cea dreaptă istoria că este prea crudă cu depărtarea noastră.
După vizitarea lui, am întrebat muzeografa de ce această nestemată nu este declarată de interes național. Mi-a răspuns, în parte logic, că minunile expuse sunt doar din zona lor, dar nu m-a mulțumit. Sunt doar câteva în toată țara și acestea au nevoie de protecție și promovare în toată lumea pentru că, în fapt, ele fac parte din Patrimoniul Universal de lucruri bune(culele din Oltenia fac parte din Patrimoniul Mondial UNESCO), pe care orice turist ar vrea să le vadă! Așa cum există teatre naționale în provincie, și acestea pot și merită să fie instituții la rang de țară.
Ar fi o recunoaștere a muncii unor oameni pasionați care, timp de 5 ani(1969-1974), au adunat aceste splendori din iarba satului oltenesc și le-au ridicat la rangul de comoară națională.
Gata…Am venit să le vizitez pentru a doua oară și mă simt după aceste vorbe ca după o spovedanie în fața țăranului român.
La ceas de seară, mă îndrept din nou spre copilărie.
Toamna, cu greu îmi luam la revedere de la ciorchinii neculeși de struguri, de galbenul litierei pădurii de lângă casa bunicilor, sărăcită de lipsa chiotelor celorlalți copii, dar înveselită de știorlocăiala păsărilor dirijate de mugetul vacilor de pe Camba, de ouăle pe care le strângeam din cuibar pogorându-se păduchii pe mine precum turcii la cule, de fluturii colorați pe care îi pândeam cu cămașa dezbrăcată de pe noi să o punem pătură peste ei, și-apoi între paginile vreunei cărți pe rol de album, de hărmălaia de pe ulița pe care întrebam țara dacă vrea ostași, unică înrolare belicoasă în peisajul amintirilor de copilărie.
Și dragă mi-a fost această vizită în satul românesc pentru că, nu știu cum simt alții, dar lacrimile-mi joacă în ciorchine la cerdacul acestei lumi de basm. E de bine, e de rău?
E de bine…
Pentru că visând că stai pe-o creangă, poți să zbori pe frunza ei…