Astăzi, Ziua Independenței de Stat a României

Aducerea prinţului Carol de Hohenzollern-Sigmaringen în România şi proclamarea sa, de către Parlamentul român, la 10/22 mai 1866, principe constituţional sub numele de Carol I, apoi votarea la 29 iunie/11 iulie 1866 a unei noi Constituţii (după Constituţia belgiană) fără asentimentul Porţii şi fără menţinerea suzeranităţii otomane s-au numărat printre primele dovezi de independenţă ale României.

În urma abdicării domnitorului Alexandru Ioan Cuza, la 11/23 februarie 1866, s-au reluat discuţiile privind raţiunea aducerii în România, a unui prinţ străin. Explicaţia, pentru această alegere, se găsea în dorinţa românilor de încheiere, pe de o parte, a disensiunilor şi luptelor politice interne pentru domnie, iar pe de altă parte, de creare a condiţiilor unui sprijin diplomatic, eficient, pe plan extern, pentru ţară. Dorinţa fusese clar formulată de Adunările ad-hoc din Moldova şi Ţara Românească în 1857, potrivit lucrării ”Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003).

Locotenenţa Domnească, compusă din Lascăr Catargiu (reprezentant al Moldovei şi al conservatorilor), generalul Nicolae Golescu (reprezentant al Ţării Româneşti şi al liberalilor) şi colonelul Nicolae Haralambie (reprezentant al armatei), şi guvernul provizoriu condus de Ion Ghica (preşedinte şi ministru de Externe), au convocat Senatul şi Camera în şedinţă comună, care au desemnat ca viitor domnitor al Principatelor Unite pe Filip de Flandra, fratele regelui Leopold al II-lea al Belgiei, care, însă, a refuzat. În contextul nou creat, trimisul guvernului român, Ion C. Brătianu s-a deplasat la Dusseldorf, la 19/31 martie 1866. Aici s-a întâlnit cu principele Carol Anton de Hohenzollern, guvernatorul Renaniei, şi cu cel de-al doilea său fiu, Carol, propunându-i acestuia din urmă să primească tronul României. Propunerea a fost acceptată, Carol având aprobarea lui Napoleon al III-lea, dar şi a cancelarului Prusiei Otto von Bismarck.

La 30 martie/11 aprilie 1866, Locotenenţa Domnească a publicat o proclamaţie către popor, prin care era făcută recomandarea alegerii prin plebiscit a principelui Carol Ludovic de Hohenzollern ca Domnitor al României, sub numele de Carol I, potrivit volumului ”Istoria românilor în timpul celor patru regi (1866-1947) Carol I” (Ioan Scurtu, vol. I, 2004). Plebiscitul organizat între 2/14-8/20 aprilie 1866 a avut un rezultat pozitiv: 635.969 voturi sunt „pentru” şi doar 244 ”contra”, notează Agerpres.

La 10/22 mai 1866, în faţa Adunării Constituante (aleasă la 9/21 aprilie), Locotenenţei Domneşti şi Guvernului, prinţul Carol a depus jurământul de credinţă: ”Jur a fi credincios legilor ţării, a păzi religiunea românilor, precum şi integritatea teritorială şi a domni ca domn constituţional”, potrivit lucrării ”Istoria României în date” (Editura Enciclopedică, 2003). A fost proclamat de către Adunarea Constituantă Domnitor al României sub numele de Carol I.

Cei 48 de ani de domnie ai lui Carol I au marcat o etapă de mari progrese pentru România în plan demografic, economic, social, administrativ, politic şi cultural. Chiar dacă primii ani de domnie s-au caracterizat printr-o acută instabilitate politică – în perioada 1866-1871, la conducerea ţării s-au aflat 13 guverne şi au avut loc aproape 30 de remanieri guvernamentale -, Carol I s-a pronunţat, în plan extern, pentru menţinerea şi consolidarea statutului internaţional de stat autonom, iar în plan intern, pentru modernizarea structurilor economice, politice şi militare ale ţării. La 1/13 iulie a fost promulgată noua Constituţie a României (în vigoare până în 1923, cu unele modificări), redactată după modelul Constituţiei Belgiei (februarie 1835), considerată la momentul respectiv ca fiind cea mai avansată pe plan european.

Redeschiderea problemei orientale, prin răscoala antiotomană a Bosniei şi Herţegovinei în 1875, urmată de aceea a bulgarilor în 1876 şi Serbiei şi Muntenegrului în acelaşi an, a constituit momentul favorabil de aducere în prim-plan a independenţei României.

România a semnat, la 4 aprilie 1877, Convenţia cu Rusia, în contextul prefigurării conflictului din Balcani. Potrivit documentului, trupele ruseşti erau lăsate să treacă pe teritoriul României, respectându-se integritatea teritorială a ţării. Rusia a considerat însă că România nu era un stat independent şi că semnăturile ei internaţionale nu aveau valoare juridică. Astfel, acestea au trecut Prutul înainte de aprobarea de către Parlament a Convenţiei. La 6/18 aprilie, România s-a mobilizat. Din momentul în care Imperiul Otoman a început bombardarea localităţilor româneşti de pe malul Dunării (6/18 aprilie), România s-a aflat de fapt într-un conflict deschis cu aceasta. Românii au protestat bombardând Vidinul şi Turtucaia la 26 aprilie/8 mai.

Mai mult aici