Securitatea persoanelor şi siguranţa civică, o consecinţă a stabilităţii instituţiilor statului

O.A.D.O. a manifestat în permanenţă o preocupare majoră pentru cunoaşterea modului în care acţionează organele abilitate ale statului, în domeniul asigurării siguranţei civice, pentru prevenirea şi combaterea acelor fapte şi manifestări prin care se încalcă sau se aduc atingeri, de orice fel. dreptului fundamental al fiecărei fiinţe umane la viaţă, sănătate, integritate fizică şi de a dispune nestingherit de avutul său. în acest sens. documentarea şi evaluarea realizate pe parcursul anilor, în cadrul activităţilor de monitorizare a instituţiilor statului privind modul de cunoaştere, respectare şi apărare a drepturilor omului, prilejuite de derularea Programului pentru dezvoltare şi drepturile omului iniţiat de Uniunea Europeană, au permis studierea fenomenelor, cunoaşterea activităţilor desfăşurate şi a preocupărilor organelor de poliţie, ale unităţilor şi lucrătorilor de jandarmi şi pompieri, ale procurorilor şi magistraţilor şi, nu în ultimul rând. a funcţionarilor publici din administraţia locală.
Dacă ar fi să ne lăsăm copleşiţi de tonul mult prea optimist al rapoartelor oficiale, care evidenţiază cu obstinaţie trendul descendent al situaţiei infracţionale în România, am crede că problema siguranţei civice a fost soluţionată în modu! cel mai fericit.
Dar cum nu suntem tentaţi să ne lăsăm pradă iluziilor şi mai ales că viaţa, realitatea cotidiană, nu ne lasă, trebuie să afirmăm cu tărie că. în ciuda unor realizări, pe care nu le ignorăm, situaţia asigurării siguranţei civice, securitatea fiinţei umane este departe de a fi perfectă.
Astfel, crima organizată, care reprezintă un pericol real pentru viaţa, libertatea, sănătatea şi avutul persoanei, pe anumite paliere, nici măcar nu a fost prea stingherită de măsurile factorilor responsabili de combaterea ei.
Crima organizată continuă să constituie un pericol grav la adresa fiinţelor umane. Poate nu la extinderea pe care a cunoscut-o în anii anteriori, dar, ca urmare a neluării măsurilor la timp, a complicităţii vinovate, sau inconştiente din partea factorilor responsabili cu eradicarea ei, aceasta a sporit în virulenţă şi periculozitate. Altfel nu se explică cum a fost posibil ca atâtea clanuri mafiote să-şi constituie adevărate imperii şi chiar să-şi permită să reacţioneze cu o duritate nepermisă la unele măsuri ale forţelor de ordine.
Unii dintre aceşti indivizi interlopi, despre care presa a făcut dezvăluiri şocante, uneori cu mult curaj şi asumându-şi riscuri, au rămas simpli eroi de reportaje şi nu au devenit, cum ar fi fost firesc, subiecţii unor anchete penale serioase. O întrebare firească stăruie: Dacă presa, cu mijloacele ei limitate de investigaţii, a putut obţine date şi informaţii despre activităţile infracţionale ale unui individ sau grupări, cum atât de multele, bine încadrate şi dotate servicii de informaţii par neputincioase în faţa unui fenomen, care îl fac să tremure pe cetăţeanul de rând, care ar trebui să fie protejat de către acestea? Când. de fapt, ar trebui să tremure infractorul, numai la gândul că nu va dura prea mult până va fi descoperit şi pedepsit de către instituţiile abilitate ale statului.
Explicaţiile ar fi: ori serviciile specializate nu-şi fac datoria, ori cei care le conduc nu sunt competenţi, ori informaţiile, care, deşi au existat, nu au fost valorificate cum trebuie.
Aceleaşi concluzii se impun şi la unele nivele ale organelor judiciare. Este dincolo de bunul simţ elementar, nu de o conduită judiciară, să constaţi că infractori periculoşi, ale căror fapte reprezintă un real pericol social, sunt cercetaţi în stare de libertate.
Nu suntem, de nici un fel. partizanii încarcerării oamenilor şi am luptat hotărât împotriva oricăror abuzuri de acest fel, dar nu înţelegem „milostenia” cu care unele instanţe tratează astfel de probleme. Iar Consiliul Superior al Magistraturii, singurul organ abilitat de lege să ia poziţie faţă de astfel de abuzuri -. pentru că în fond nu sunt decât abuzuri împotriva legii şi fiinţei umane – rămâne impasibil şi senin, fiind prea ocupat cu rezolvarea propriilor probleme de legalitate a prezenţei în componenţa sa a anumitor magistraţi.
O altă explicaţie ar fi desigur – şi nu este deloc o simplă presupunere – amestecul politicului şi puterii în activitatea de cercetare penală. Exemplul cel mai elocvent l-a reprezentat audierea fraţilor Cămătaru de către Comisia de abuzuri a Senatului. Oare ce mari personalităţi sunt aceştia şi ce drepturi au clamat că le-au fost încălcate, de a fost nevoie de o astfel de audiere? Sau se dorea să se dea un semnal politic de intimidare a celor care anchetau şi instrumentau cazul?
Este o problemă de democraţie şi independenţă funcţională, dar o răspundere trebuie să existe, pentru că nimeni nu a fost născut demnitar şi rolul unui membru al Senatului este să apere legalitatea şi drepturile oamenilor, inclusiv ale victimelor activităţilor infracţionale ale acestor indivizi şi nu altceva. Or, societatea civilă cere hotărât tuturor factorilor de putere să-şi facă datoria pentru care sunt plătiţi cu banii de la contribuabilul care nu se bucură încă de interesul şi protecţia de care ar trebui, din partea celor pe care îi stipendiază cu atât de mult efort.
Nu dorim să minimalizăm cumva succesele obţinute în combaterea crimei organizate, nici să ignorăm eforturile -adesea însoţite de riscuri şi privaţiuni – ale cadrelor care se confruntă direct cu acest flagel infracţional, dar socotim că este momentul ca în acest domeniu să se producă asanarea pe care o dorim toţi. Căile şi mijloacele stau în exclusivitate la îndemâna specialiştilor, noi numai reiterăm această cerinţă a societăţii civile, pentru că fiecărui fapt infracţional, de orice natură, îi corespunde o încălcare a unuia sau mai multor drepturi fundamentale ale fiinţelor umane care devin victimele lor.
Neîndeplinirea calitativă sau în totalitate a sarcinilor profesionale de către cadrele de poliţie, în aie căror obligaţii intră şi cea a prevenirii şi combaterii criminalităţii organizate, se poate traduce şi în menţinerea existenţei unor cauze şi condiţii care favorizează existenţa şi proliferarea ei şi prin care se aduc grave prejudicii drepturilor şi libertăţilor fundamentale aie omului.
Asemănător se petrec lucrurile şi în domeniul traficului şi consumului de droguri. Piaţa drogurilor în România este, din păcate, tot mai înfloritoare, tot mai mulţi tineri căzând victime acestui flagel. Oricâte succese ar fi clamate de cadrele de poliţie, situaţia nu pare a fi deloc disperată pentru cei care se ocupă de acest trafic. Ochiurile plasei întinse de serviciile publice implicate în prinderea şi pedepsirea unor astfel de infractori sunt poate mult prea largi sau adesea sunt puse acolo unde nu-i nimic de prins.
Or, dacă gradul de combatere a fenomenului cunoaşte o ameliorare atât de lentă, ne exprimăm surprinderea şi dezacordul privind modul în care se realizează cooperarea între instituţiile interne implicate, cu deosebire comunitatea de informaţii din ţara noastră şi serviciile aliate din alte ţări. Cu atât mai mult cu cât, pe plan intern, nu trebuie să fii specialist să observi „forfota” traficanţilor şi consumatorilor de droguri în preajma sau în incinta liceelor, a discotecilor şi a altor locuri cu o mare concentrare de tineri. Oare ce se aşteaptă, legalizarea consumului de droguri? Sau poate rezolvarea de la sine a problemei drogurilor odată cu integrarea europeană.
Aceeaşi cotă înaltă de periculozitate o prezintă şi infracţiunile de prostituţie, proxenetism, sclavie sexuală şi trafic de persoane. Este, pur şi simplu, de neînţeles cum astfel de fapte se mai poî produce în zilele noastre, cu frecvenţa şi amplitudinea pe care le cunoaştem, din numeroasele exemplificări ale mass-media, autorităţile părând uneori depăşite de amploarea fenomenului. Dar cum să nu fie depăşite, când unii dintre „clienţii” de vază care vizitează astfel de stabilimente sau locuri „de recreere” sunt tocmai dintre cei care trebuie să lupte pentru stârpirea lor sau cei veniţi să-i controleze şi să se convingă cât de vajnic muncesc.
Ca să nu mai vorbim de rezultatele din domeniul luptei împotriva corupţiei, fie ea mare sau mică. Succesele obţinute în combaterea acesteia nici măcar nu s-au ridicat la nivelul celor raportate pe frontul antidrog.
Suntem conştienţi de dificultăţile pe care le presupune demanteiarea unei reţele de acest fel, de greutăţile inerente documentării activităţii criminale, dar la fel de conştienţi suntem că acţiunea concertată a instituţiilor statului cu competenţe în domeniu nu poate rămâne fără urmări reale şi notabile. Este ceea ce noi, societatea civilă, cerem acestor organe: să-şi facă datoria cum se cuvine, pentru că situaţia actuală nu mai poate dăinui!
De asemenea, este necesar ca toţi factorii de putere să-şi precizeze odată pentru totdeauna poziţia. Bulibăşeala nepermisă în stabilirea ierarhiilor, vanităţile nefireşti ale unor demnitari, care nu se concep decât în fruntea sau la coordonarea unor instituţii în detrimentul muncii cu adevărat profesioniste, n-au făcut decât să frâneze acţiunile anticorupţie. Singurul parametru de apreciere trebuie să fie rezultatele. Iar acestea pot fi obţinute numai prin tenacitate, profesionalism, cooperare concretă în rezolvarea unor cazuri de anvergura, independenţă a celor implicaţi în luarea deciziilor şi în aplicarea hotărârilor.
Altfel, organele de poliţie şi judiciare abdică de la crezul lor profesional sau chiar ajung să acţioneze contrar menirii lor. aceea de a apăra drepturile şi libertăţile fundamentale ale omului, de asigurare a securităţii persoanelor şi siguranţei civice generale. Or, corupţia generalizată despre care vorbesc mereu, în relaţie cu România, organismele internaţionale implicate în procesul de integrare a. ţării noastre în Europa, rămâne una dintre „bolile sociale” cu efecte dintre cele mai devastatoare.
Cu părere de rău, trebuie să spunem că am primit cu scepticism şi unele dintre măsurile preconizate de noua putere in această privinţă. Nu cu scepticismul celui care nu mai crede în vorbe, ci, care, în baza experienţei şi analizei reci, decelează ce se ascunde sub entuziasmul verbal. Ne vom opri numai asupra a trei situaţii relevante şi care credem că trebuie să dea de gândit, înainte de a se persevera în această direcţie.
Mesajul prezidenţial la şedinţa Consiliului Superior al Magistraturii, în care întâiul garant al Constituţiei a afirmat că va verifica fişa cu hotărârile pronunţate de fiecare magistrat propus de Consiliul Superior al Magistraturii, pentru a fi promovat, deschide – şi nu doar teoretic – noi portiţe de corupţie. Dacă între aceste hotărâri sunt şi unele care au deranjat apropiaţi sau favoriţi ai puterii, omul este de plano exclus de ia orice pronunţare. Nu-i aşa?! Şi atunci, unde se mai regăseşte independenţa forului suprem al justiţiei?
Undeva, în birourile consilierilor prezidenţiali, s-a făcut vizibilă o astfel de influenţă, cu prilejul actului de graţiere promovat de fostul preşedinte. Pentru că nu acesta a alcătuit şi verificat lista graţiabililor, ci cei care aveau rolul de a o pregăti. Ce-a ieşit, s-a văzut. O gafă incomensurabilă, dacă nu cumva, dincolo de impardonabila greşeală nu sunt şi alte fapte ilicite (citeşte corupţie), dacă avem în vedere că între beneficiarii actului de clemenţă se aflau şi magistraţi condamnaţi tocmai pentru fapte din sfera actelor de corupţie.
La fel şi aserţiunea că între cei care ar avea intenţia să-i influenţeze pe magistraţi şi aceştia va sta ca o pavăză Preşedintele. Pavăza magistratului nu sunt şi nu pot fi decât legea şi independenţa lui reaiă. Preşedintele trebuie să fie garantul Constituţiei, apărătorul ei.
Apoi, o altă măsură discutabilă, – între timp retrasă, fapt care nu ne scuteşte de bănuiala că, sub aite forme, încercările se vor repeta – cea prin care Ministerul Justiţiei să se substituie Consiliului Superior al Magistraturii şi tot românul să-i poată reclama pe magistraţii de care este nemulţumit, deschide o reală „cutie a Pandorei”, magistratul fiind ţinut în hotărârea sa, nu de lege şi dreptate, cum este firesc, ci de grija de a nu supăra vreun justiţiabil cu un anumit statut politic sau social care să-1 reclame.
Magistratul trebuie să se supună numai legii şi să slujească dreptatea, iar dacă greşeşte să răspundă, la rândul lui, tot după lege şi dreptate, şi nu în raport cu nemulţumirile vreunui demnitar, funcţionar public sau patron.
Ca reprezentanţi ai societăţii civile, considerăm că nu trebuie confundate planurile şi nici amestecate formele şi metodele de acţiune, justiţia să-şi facă datoria după regulile şi normele ei, iar societatea civilă să acţioneze în conformitate cu menirea ce o are, fără interferenţe, substituiri şi suprapuneri.
Pe de altă parte, cum este reprezentată societatea civilă în componenţa Consiliului Superior al Magistraturii? Prin doi membri, din care nici unul nu reprezintă vreo organizaţie neguvernamentală. Şi atunci, probabil, că organizaţiile neguvernamentale ale societăţii civile vor fi reprezentate de doamna ministru al justiţiei?
Sunt probleme, nu numai de principiu, ci cu profunde implicaţii practice, care îşi vor răsfrânge efecteie asupra realizării actului de justiţie, asupra modului de asigurare a dreptului fundamental al fiecărei fiinţe umane de a beneficia de o judecată dreaptă şi nepărtinitoare. Când acest drept se încalcă sau este viciat în vreun fel oarecare, indiferent cum. corupţia poate fi cu siguranţă unul dintre principalele motive.
În aceeaşi ordine de idei, trebuie să spunem că lupta împotriva criminalităţii financiare poate fi legiferată şi susţinută mult mai serios. S-a văzut clar că introducerea declaraţiilor de avere nu a dat decât în mică măsură rezultatele scontate, averile personale fiind mascate şi transferate pe numele altor persoane, rude sau asociaţi de afaceri.
Altfel trebuie procedat. Averile celor care s-au îmbogăţii prin fraudarea statului sau ca urmare a activităţilor criminale de orice fel se văd. iar prin declaraţia de avere, capătă chiar o legitimitate. Palatele, maşinile luxoase şi conturile grase sunt ştiute, dar nici un organ implicat în combaterea evaziunii fiscale nu a făcut diferenţa între veniturile declarate şi sumele enorme înglobate în aceste proprietăţi şi. implicit, dacă pentru acestea s-au plătit impozitele către stat.
Societatea civilă cere nu birocratizarea luptei împotriva crimirtalităţilor financiare, ci stabilirea precisă a ţintelor de atacat, fluidizarea şi eficienţi zarea proceselor de stopare a acestui flagel.
Eradicând corupţia este sigură, în afara oricărui dubiu, creşterea calităţii actului de asigurare a securităţii persoanei şi siguranţei civice, drepturi de care trebuie şi merită să se bucure neîngrădit cetăţeanul român, după atâţia ani in care infracţiuni dintre cele mai revoltătoare au devenit o prezenţă aproape permanentă a vieţii cotidiene.