Ce frumoasă eşti, Toamnă, iar noi prea grăbiţi te desluşim pe alocuri! Prinşi în menghina nemulţumirilor, pentru că da, aşa mi se pare, suntem de profesie nemulţumiţi, căutăm nod în papură oricărui fleac. Ba vremea, ba vremurile ne încrâncenează! Greu ni se intră în voie. Când e cald, e prea cald, când e frig, de ce a fost inventat? De e secetă, invocăm ploile, iar de plouă, meteodependența ne subjugă anxietății.
Ce vrem de fapt? Cred că nu prea știm să răspundem corect la această întrebare. Starea sufletească dictează, așa încât răspunsul diferă de la o zi la alta, iar ceața și norul sunt doar pretexte generate de frustările și neîmplinirile noastre. La aceeași categorie incertă aș încadra și întrebarea întâlnită zilele acestea pe Instagram, aproximată cam așa ”Dacă ți s-ar oferi cartea vieții tale, ai citi finalul?”. Nu știu câți ar răspunde în deplinătatea echilibrului emoțional de durată. Când am citit, eu mi-am zis „nu știu”. Nu am certitudinea că mâine, poimâine aș răspunde la fel. Suntem imprevizibili în raport cu noi înșine. O fi bine, o fi rău? Cine poate ști?
De pildă, o doamnă terapeut-logoped, retrasă din motive de pandemie, din București, la Comana, spunea vizibil afectată că liniștea resimțită în ultimul timp a devenit apăsătoare: „În vară, când ieșeam în curte să mă bucur de aer și peisaj, mă deranjau grătarele și manelele. Astăzi, mi-e dor de ele!”. Da, ce ne displăcea ieri, nu mai e valabil azi. Așa cum ceea ce nu apreciem când avem, devine la un moment dat motiv de regret. Un sân, un picior, un ochi, un cuvânt. Prea mari, prea scurte, prea mici, prea înguste.
Neajunsurilor imputate Creației, le găsim frumusețea și deplinătatea cam târziu, uneori. Dacă am conștientiza recunoștința la timpul potrivit, psihologii, psihoterapeuții, psihiatrii ar putea deveni șomeri, iar optimismul, ca în multe țări, ar intra în cursul firesc al vieții, și nu în categoria „rarități ale speciei umane”.
Sigur că încercările prin care trecem azi sunt demoralizatoare și duc la epuizarea resurselor de speranță, dar dacă am fi mai atenți la ce avem încă și nu am deraia cu totul în extrema pesimismului contagios, imunitatea spirituală ne-ar fi aliat puternic.
Un exemplu de optimism, demn de luat în seamă, pe fondul debusolării generației tinere care nu mai pune accent pe istorie și tradiție, a venit zilele acestea de la câțiva scriitori și ingineri din Brăila, cu rădăcini în Mireș, sat aparținător comunei Sângeru, și Vălenii de Munte, poposiți în vizită la Muzeul Pietrei. Văzându-i cum se minunează de realizările poetului Lucian Avramescu și închegând o discuție despre valori esențiale și oameni care fac durabilă arta, i-am iscodit cu privire la declinul care pare să ia în stăpânire generația tânără care tinde să nu mai pună accent pe astfel de lucruri.
„Fiți fără grijă! Așa cum există un timp al debusolării, va exista negreșit și unul al trezirii”.
Așa să fie?
Eu i-am crezut așa cum mă încumet să cred în vremuri mai bune, chiar dacă ninge în miezul de vară al toamnei!
