iubita mea mi-e foarte milă
de viața mea ca o feștilă
ce arde joasă și în silă

mă dor copacii fericirii
fac junghiuri grave trandafirii
când calc pe treptele măririi

mina creionului mi-e boantă
scriu aplecat cum urc o pantă
ducând în spate o infantă

când sui cobor
când cad mă dor
oasele prinse în zăvor
când fac și una și-alta mor

când mă decid să fiu eu nu-s
decât pantoful lui Iisus
care privește prea de sus
lemnul de cruce-ajuns de râs
bătut în cui pe cel ce îs
(Lucian Avramescu, din volumul „Bună seara, iubito”)