Iubita mea care mi-ai fost cândva
Mâner de lună, poate altceva
De care brațul meu se agăța
Fiindcă dinjos prăpastie era

Nainte chiar de a te fi-ntâlnit
De a te decupa din infinit
Ca orbii cei ghidați de pipăit
Eu te-am ghicit

Erai un deal din care-am cioplit casă
Erai pădurea paltinilor deasă
Erai atât de zveltă și mireasă
Că am uitat dacă erai frumoasă
Pe sânii tăi scria oricum acasă

Și-așa m-am însurat pribeag cu luna
Ținea trei ani de zile săptămâna
Nu se usca pe fruntea ta cununa
Fiindcă-mi făceai copii într-una

Nu se zvânta în scutec un sărut
Că venea altul de la început

Azi pipăi orb odăile cerești
Să văd în care dintre ele ești
Fiindcă eu, sămânță de pământ
Învăț să te găsesc doar unde sunt

(Lucian Avramescu, din volumul postum „Confesiuni la Poarta Cerului”)