Mi-e dor, mi-e dor, mi-e foarte dor de tine
Iubita mea din zboruri clandestine
De tine care semănai prea mult cu mine
În gând, în fluturi, în polen de-albine
Ne mângâiam cu plopii de cu seară
Cu plopii din cuvinte bunăoară
Și cu răchitele din primăvară
Nebuni de iarnă și-mbătați de vară
Mi-e dor de parcă nu te-ai fi-ntâmplat
Și nici eu nu aș fi adevărat
Și de poiana care ne-a fost pat
Și de înmormântatul nostru sat
Mi-e dor, mi-e dor, mi-e foarte dor de parcă
Rămas pe-a țărmului pustie arcă
Te-aș tot zări departe, într-o barcă
Fără văslași care spre țărm să-ntoarcă
Mi-e dor, atât de dor îmi e de tine
Și nu-ți mai știu conturul foarte bine
Și nu mai știu cine-ai fost tu în mine
Regină dintr-un stup fără albine
Ori cea care și azi mi se cuvine?
Lucian Avramescu (din volumul de teatru și poezie ”Cartea fără nume”)
