lui Eminescu mă-nchin ca lui Dumnezeu

spuse pălmașul, neștiutorul

de carte, argatul ogoarelor,

lui mă închin spuseră pe rând

învățătorul

apoi învățăcelul

și pruncii încă nenăscuți spuseră la fel

dinlăuntrul mamelor lor

care și ele erau

înăuntrul mamelor mamelor lor

lui Eminescu mă închin ca lui Dumnezeu

rostiră teii

și plopii

și mestecenii

înfrățiți în aceeași religie

cu ierburile și lacurile

și luceafărul de ziuă

și cu marea

care are margini frumoase ca un mormânt de poet

lui mă supun, doar lui

rosti de la Cozia, de sub lespedea lui

Mircea cel Bătrân

și de la Arnota, Basarab Voievod

și capul lui Mihai vorbi

de la mânăstirea Dealu

și Constantin Brâncoveanu,

din singurul mormânt fără trup

al catedralei Hurezilor

cum de îl iubesc cu plecăciune

toate acestea și altele cu ele dimpreună

încât dacă sapi în miezul nestematelor dai de el

și dacă asculți inima pietrelor îl auzi cum bate

și dacă îl scoli în crucea nopții pe țăran

și-l întrebi cum se cheamă sufletul lui

îți va răspunde dintr-o răsuflare, Eminescu?

Eminescu nu este un poet

fie și nepereche

nu este geniul tutelar

n-a iubit-o pe Veronica Micle

n-a fost sărac și n-a fost bogat

n-a scris cărți

ci doar un certificat de naștere

de ce lui ne închinăm?

fiindcă el a scris, cu litere de aer și țărână,

certificatul de naștere al sufletului românesc