în alcatrazul vieții mele
toate ceasurile au minutarele smulse
florile își conduc amintirea către serele nopții veșnice
oamenii au sufletele injectate cu botox
și poartă redingote cenușii – camuflajul perfect
gîndurile aliniate merg în alai mortuar nu se știe unde
bucuria e un exponat în muzeul figurilor de ceară
fosilele iubirii privesc tîmp din cioburi de oglinzi deformante
pîinea se plimbă mucegăită cu papa-mobilul
și nimeni, nimeni nu o mai bagă în seamă
totul e fad și anhidru
inima are alzheimer în fază terminală
pe scărița lui eus…cum îi zicea? muzica nu mai urcă dumnezeirea
nepăsarea e o caracatiță uriașă
norii au masa moleculară a titanului
și presează cu năduf iubirile în foi îngălbenite de carte
în alcatrazul vieții mele eu nu mă mai văd deloc
probabil am murit de mult într-o celulă
poate chiar aceea care purta cîndva
adn-ul poeziei