• Home
  • Prof. Univ. Dr. Emerit, Eugen BLAGA: Vestimentația ieri și azi Jobenul, redingota și papionul

Prof. Univ. Dr. Emerit, Eugen BLAGA: Vestimentația ieri și azi Jobenul, redingota și papionul

Jobenul, redingota și papionul. Trei accesorii de care bărbații s-au despărțit, de unele pentru totdeauna, iar, doar în ce privește papionul, din cînd în cînd.
Deci, dacă papionul s-a dovedit a fi mai longeviv, jobenul, după o lungă perioadă, a sucombat. A rămas doar în recuzita teatrului sau la pretinsele „evenimente” din zilele noastre. (A propos de evenimente. Oare, de ce sînt apreciate ca evenimente importante în viața unui om, ce trebuie marcate, într-un „format” special, doar căsătoriile civile și religioase, nunțile în special și botezurile, așa cum se promovează pe toate ofertele sălilor de petrecere, în corturi, la marginile piscinelor, unele insalubre, dar, ca-n Dallas, totuși piscine, pentru că, nu-i așa, imaginea contează?
De ce nu sÎnt la fel de importante și divorțurile, decesele,… întreruperile de sarcină, pierderea slujbei, pensionarea etc.?
Sigur, dincolo de gluma nevinovată, cei care se străduiesc din răsputeri să adune sub același acoperiș sute de petrecăreți înțeleg prin evenimente doar cele vesele, petrecerile, cele aducătoare de bani mulți, cele ce îi fac pe oameni să mai uite, cel puțin pentru cîteva ore, de mizeria lumii, de sărăcie, de lipsuri, să pară altfel decît sînt, eleganți în hainele de nunți și care știu să se distreze).
Redingota a dispărut și mai repede. De foarte mulți ani. Așa cum, din păcate, bărbații s-au despărțit, aproape definitiv, și de eleganta pălărie de zi, care dădea și dă încă bărbaților distinși acea eleganță specială, din vremurile demult apuse.

Pînă prin anii 50, pălăria, redingota, apoi papionul și jobenul erau încă prezențe obișnuite, doar în anumite locuri și anumite cercuri. Cel academic le-a păstrat și astăzi în ceremonial. Cum spuneam, nu pentru toată lumea și nu în orice împrejurare. Dacă pălăria era purtată cu eleganță și dichis de bărbați și în zilele de lucru, nu numai la sărbători sau la anumite evenimente, papionului, redingotei, dar mai ales jobenului îi erau necesare anumite împrejurări pentru a fi purtate. Spre exemplu, parlamentul de dinainte, ne-o arată stampele și, mai tîrziu, fotografiile vremii, erau populate cu boieri, moșieri, industriași sau oameni ai cărții ce, obligatoriu, purtau în ședințele camerelor papioane, iar, în afara încăperilor, jobene. Astăzi în Parlament cămașa peste pantalon, ginșii și altele asemenea lor au urîțit imaginea ce ar fi trebuit să o aibă forul legislativ al unei nații. La fel îi puteam întîlni, în alte vremi, în foaierele Atheneului, ale Operei, ale teatrelor bucureștene, ale Boemei, la întrunirile selecte ale lumii medicale, ale literaților, ale artiștilor, pe terasele Oteteleșanu sau ale Teatrului Național, teatru care, pînă la bombardamentul din 40, era pe Calea Victoriei, în actualul Teatru Odeon.

Celebrul negustor francez Jobin, cel care, la sfîrșitul secolului XIX, a adus în București pălăriile care i-au împrumutat numele, nu s-a gîndit, cu siguranță, la viața destul de scurtă și agitată a jobenului său, cum nu s-a gîndit nici la deprecierea respectabilității celebrei sale pălării de către cei care au îndrăznit în vremurile din urmă să o poarte.

Sigur, teatrul românesc, filmul, nu mai departe decît faimoasele filme ale lui Sergiu Nicolaescu, populate abundent cu personaje de epocă, cu figuri istorice, de la regi la personaje bogate și aventuroase, au păstrat imaginea respectabilității vestimentare pe care, din păcate, țara aceasta nu a avut-o decît scurtă vreme.
În filmele lui s-au purtat jobene, eroii au fost îmbrăcați de designeri vestimentari (așa cum este artista Doina Levința, pe care am avut bucuria să o cunosc personal, alături de celebrul ei soț, creatorul accesoriilor din piele, Dan Coma), în minunatele haine de epocă, iar actorii au fost învățați cum să le poarte. Pentru că, se știe, o haină bună trebuie să fie purtată cu știință. Într-un anume fel. Nu oricum și nu de către oricine.

În spațiul nostru românesc jobenul se numea țilindru. Numele acesta era utilizat, cu preponderență, în Transilvania, denumirea fiind împrumutată, ca atîtea alte cuvinte, din termenul german Zylinder (cilindru), sau Zylinderhut (pălărie-cilindru), datorată formei sale caracteristice.
Astăzi, dacă cuiva i-ar veni ideea să se ducă la un concert la Ateneu în redingotă, purtînd și un joben, ar fi una din atracțiile serii, de care s-ar vorbi mult și bine, sau mai puțin bine, în lumea bucureșteană.
A propos de redingotă. Este un alt obiect vestimentar, specific ținutei masculine, dar nu exclusiv. Și doamnele obișnuiau să poarte redingote, cu o altă tăietură, confecționate fiind din materiale apropiate de moliciunea și finețea țesăturilor realizate doar pentru doamne.

Cum spuneam, papionul a avut o viață mult mai lungă decît a jobenului. Doar vreo 40 de ani, cei de după 1947, papionul a fost mai puțin remarcat în spațiul public. Încet, încet, el a revenit. La început cu timiditate, purtat doar de vajnicii intelectuali, care au mai rămas în acele vremuri, sau de urmașii cu os domnesc ai boierilor pămînteni, care au avut neșansa să nu poată emigra, atunci cînd mai toți boierii au plecat, de teama comuniștilor.

Papionul, un fel de cravată bărbătească, ce se înnoadă sub forma unei aripi de fluture, ca atîtea altele, a fost adus tot din Franța, odată cu numele franțuzesc papillon. Există o sumedenie de papioane. La vremurile bune de altădată, papionul era negru sau alb, iar pentru ținutele englezești se putea purta și papionul colorat, chiar cu imprimeuri, asortat cu o ținută specifică, cum ar fi puloverul gen sacou și un pantalon de stofă, de preferință postav, cu pantofi robuști, cu vîrful rotunjit, încheiați cu șireturi potrivite la culoarea cămășii.
Astăzi, papionul nu trebuie să lipsească la o ținută casual, la evenimente sau chiar la parcursul obișnuit prin restaurantele elegante ale Bucureștilor de azi.
x
Vremurile s-au schimbat. Vechii boieri de altădată, chiar și urmașii lor, au dispărut. Au murit sau au scăpătat. Intelectualii autentici, atît cîți mai sînt, plătiți prost, agonizînd între dorința de a cumpăra cultură și a se îmbrăca potrivit, pe de o parte, și presiunea de a supraviețui între facturile la încălzire și prețurile alimentelor, au renunțat la pretenții. Se îmbracă cu orice. Nu sînt lipsite de importanță nici modificările produse ca urmare a preluării prin mimetism a unor modele vestimentare, chiar la nivel academic, de pe plaiuri neeuropene, a se citi americane, cum ar fi: profesor universitar în pantaloni scurți, o vestimentație cît mai neîngrijită, șifonată, neasortată, procurată din magazine second-hand. Imaginea academicianului, a dascălului din mediul universitar cu ștaif, cu ținută, cu lavalieră, cu frac și joben, a căzut de mult în desuetudine. Odată cu ținutele respective. Din respectabilitatea vestimentară universitară de altădată nu a mai rămas aproape nimic.

Drama se produce însă atunci cînd papionul, redingota, jobenul sînt din ce în ce mai mult purtate de inși de proastă calitate, proveniți din lumi periferice, populate cu indivizi aparținînd clanurilor, familiilor infractoare, sau, nota bene, unor populații rurale, cu pretenții întreținute de banii obținuți fără muncă din vînzarea pămînturilor, sau din expediente, sau din traficarea drogurilor, din prostituția practicată în țară, dar mai ales pe alte meleaguri, europene și nu numai.

Dacă întotdeauna omul îmbogățit peste noapte, indiferent cum, a dorit să-și cumpere respectabilitate și imagine, tot așa acum interlopii, maneliștii, îmbogățiții peste noapte doresc să apară în fața comunităților din care fac parte sau, pentru unii, din care au făcut parte, cu acea patină nobiliară pe care o știau doar din poveștile predecesorilor despre boierii de prin preajmă sau despre lumea bogaților în care bunicii slujiseră vreodată.

Acum, cu bani, se crede că se poate obține orice. Așa se face că perechi inculte, cu educație cel mult precară, proveniți din familii mizere, fără niciun fel de educație, aleg pentru nunți vestimentații aiuritoare.
Remarci un tînar, cu cîteva clase, de obicei iletrist, fără vreo ocupație aducătoare de venit, cu 1-2 copii măricei alături, născuți în anii anteriori căsătoriei, înveșmîntat în redingotă, cu papion la gît, cu joben pe cap, după ce părul a fost îndelung pomădat cu gel ce se prelinge ușor pe tîmple, amestecat cu o transpirație bogată, provocată de căldura amiezii, de igiena îndoielnică, dar și de inevitabilele emoții generate de nesiguranța certitudinii.

Costumația este purtată artificial. Se remarcă de la colțul uliței că nu știe să o poarte, că îl sufocă, că își dorește cel mai mult să scape de ea, să revină la murdarii șlapi din spumă, universali, cu care se simte așa de bine, la pantalonii, gen indispensabil scurt, cu turul căzut, sub talie, la maioul de culoare incertă, înscripționat într-o limbă pe care nu o înțelege.
Dar nu renunță. Se chinuie. Suportă cu stoicism. Din cînd în cînd se enervează, pentru că jobenul ticălos îi cade mereu pe ceafă, că papionul parșiv nu vrea să stea la locul lui, la mijloc, că redingota, pe care o înjură în gînd, nu-l lasă să facă pasul așa cum îl face de obicei, larg, legănat, trăgînd a lene, tîrșit, așa cum nici nu mai poate scuipa într-o parte sau alta pentru a trimite departe guma de care nu se poate despărți.
Dar este mîndru. Este bucuros că tocmai pe el, despre care lumea a vorbit vrute și nevrute, lucruri adevărate și neavărate, pe el, care nu a făcut decît cîteva luni la mititica, iată, acum, lumea îl admiră. Și se minunează. Neam de neamul lui nu a purtat papion. Sau joben. Sau redingotă. Vai de mama lor. Opinci din pielea porcului crescut în băltoaca din bătătură, sau, mai încoace, din cauciucuri de mașină sau tractor, apoi ițari, izmene cu nojițe, cojoace răpănoase și pălării incerte, bune și vara și iarna. Că …vorba cuiva: Pentru două luni de vară, ce să-ți mai dai jos izmenele…

Lumea a scăpătat. Hainele, pentru mulți, nu mai au decît funcția de a acoperi, parțial, goliciunea. Pentru alții funcția aceasta dispare încetul cu încetul. Dispariția este chiar dorită. Am convingerea că, dacă la noi clima ar fi mai generoasă, hainele ar începe să dispară. Corpul ar putea fi mai ușor remarcat, așa cum și-o doresc amatoarele de cuceriri, banii alocați în acest scop ar scădea, vizibilitatea ar crește, la fel șansele de a întîlni un nefericit.

Iată doar cîteva din suferințele aduse de vestimentație. Dar, orice s-ar întîmpla, la evenimente nu renunță la joben. Își fac albume cu ținutele astea, pentru a le arăta copiilor cînd vor fi mari și se vor minuna. Copiilor nu le va veni să creadă. Să fie oare tot amărîtul meu tată? Tot sărmana mea mamă? Să fie chiar ei cu papion, cu joben, cu redingotă?
Vai de mama lor!

Vremurile se schimbă. Lumea se schimbă. O parte din ea, semnificativă, se degradează. Se urîțește. Lumea sărăcește. Murdăria fizică și morală ne invadează. Unde să fugim? Peste tot e la fel. În Europa, în America. Peste tot. Vine sfîrșitul lumii, spun unii. Alții și-l doresc. Să scape. Optimistul nu crede, dar se îmbată, ca să uite. Să nu mai vadă alaiul de pe uliță, să nu-i mai vadă pe mirii în redingotă, cu papion, cu joben, cu crinolină, cu pălărie, cu voaletă. Oricum, nimeni nu știe care este numele hainelor. Improvizează. Și, dacă ar ști, la ce i-ar folosi? I se par din altă lume. Întoarce spatele, își face cruce și continuă să bea. Cu ură.

Parteneri