Elevii clasei a XII-a susțin în aceste zile examenul de bacalaureat. Moment important în viața oricărui adolescent, dar care a stat în permanență sub semnul reformelor, în trecătoarele perioade politice ale României.

„Examenul de maturitate”, așa cum a fost numit prima oară bacalaureatul, a fost introdus în țara noastră în anul 1925, atunci când doctorul chirurg din Buzău, Constantin Anghelescu, numit ministru al Instrucțiunii (Ministerul Educației de astăzi), a decis înființarea unei noi modalități de examinarea a liceenilor aflați în an terminal.
Constantin Anghelescu, născut pe 12 iunie 1869 într-o familie de negustori, a urmat cursurile școlii primare „Obedeanu” și liceul „Carol I”. După terminarea liceului, acesta a decis să-și continue studiile universitare în Franța, la Paris, în 1897. S-a întors în țară și și-a descoperit noua pasiune, politica. Astfel, este ales deputat de Buzău și, ulterior, președinte al Partidului Național Buzău.
După un drum incert în viața politică, a fost numit ministru al Instrucțiunii Publice. Își ia rolul în serios, profită de școlarizarea de care a avut parte în Franța și introduce în sistemul de învățământ o nouă modalitate de examinare a elevilor aflați la finalul liceului: examenul de maturitate. Per ansamblu, întreaga activitate a lui Angelescu ca ministru al Instrucțiunii Publice a mers în trei direcții: unificarea învățământului, construcția de clădiri școlare și ridicarea statutului cadrului didactic. Dogma de la care a pornit era aceea potrivit căreia școala este cea dintâi și cea mai puternică pârghie de ridicare a poporului, că școala trebuie să-și dea toată silința de a-l pregăti pe om pentru viață. „Școală cât mai multă! Școală cât mai bună! Școală cât mai românească!”, era deviza lui Angelescu.

Conform Legii nr. 77/1929 pentru modificare câtorva dispozițiuni ale art. 21 din legea învățământului secundar referitoare la examenul de bacalaureat: ”Absolvenții liceelor de Stat sau particulare, (ale confesiunilor, comunităților și ale particularilor) cu sau fără drept de publicitate, care doresc să continuie studiile în învățământul superior, trebuie să depună un examen de bacalaureat. Scopul acestui examen este de a verifica cunoștințele dobândite de elevi la materiile de studii cele mai importante și mai ales de a dovedi influența studiilor făcute asupra formării cugetării lor, deci, cu chipul acesta a selecționa dintre absolvenții liceului pe cei care dovedesc că sunt în stare să urmeze cu folos studiile de specializare universitare. ”

„Bacul”, prescurtarea modernă a bacalaureatului, își are originile din Franța, fiind introdus în școli pe 17 martie 1801 printr-un decret dat de Napoleon Bonaparte.

Spaima elevilor

În perioada aceea, bacalaureatul se susținea în două sesiuni, de vară (25 iunie – 10 iulie) și de toamnă (15 – 30 septembrie), iar legea prevedea existența unor comisii instituite de minister în orașele de reședință ale regiunilor școlare. Aceste comisii erau formate din șapte persoane, șase din profesorii titulari și unul, care îndeplinea și funcția de președinte, ales dintre „membrii corpului didactic universitar, profesor, agregat sau conferențiar definitiv la Facultatea de Litere sau de Științe” sau dintre foștii inspectori școlari. Și asta pentru că s-a urmărit de la început ca din rândurile elevilor, doar vârfurile să poată intra în ciclul următor, la facultate.

Noua viziune asupra finalizării liceului i-a înspăimântat atât pe profesori, cât și pe elevi. Primul examen de maturitate susținut în țara noastră s-a soldat cu absolvirea a doar 15 elevi din cei 30 înscriși, fapt la care, însă, societatea s-a așteptat. Rata de absolvire a crescut o dată cu trecerea anilor, de la 48% în 1925 la 70% în 1933.

După mai multe reforme în învățământ, bacalaureatul în România s-a transformat într-un „examen al maturității” simplificat considerabil, în raport cu alte vremuri. Materii din ce în ce mai puține, exigențe tot mai mici, pagini tot mai puține de învățat: aceasta ar putea fi sinteza a ceea ce se întâmplă acum în România.

Continuarea pe activenews.ro