Șocant, incredibil, sunt cuvintele cel mai des auzite, scrise, în ultima vreme, în România. Și nu sunt folosite doar pentru a da amploare unor subiecte, ci cu îndreptățire, redând fapte, situații care necesită astfel de caracterizare.

Când credeam că, după Cazul Caracal, nimic nu ne mai poate lua prin surprindere sau șoca, iată că apare o altă întâmplare, unde nepăsarea unor purtători de uniformă, arată cât de mult preț se pune pe siguranța bietului cetățean român.

La Galați, o adolescentă de 14 ani, cu sângele șiruindu-i de la brâu în jos, îi lasă indiferenți pe doi agenți de poliție, care privesc din mașină, fără popcorn și răcoritoare (ca la film), scena dramatică ce se juca pe viu, în plină stradă. Încercând să găsesc o explicație plauzibilă pentru lipsa lor de atitudine și baricadarea în automobil, nu am găsit niciuna care să-i scuze, nici chiar faptul că poate au fost depășiți de situație și n-au știut cum să reacționeze. Dacă bărbatul polițist s-a simțit, să zicem, stânjenit, încurcat de sângerarea abundentă a fetei, nu am înțeles lipsa de solidaritate a femeii polițist. Ea, femeia, ar fi trebuit să fie prima care să-i sară în ajutor copilei, să ia măsurile ce se impuneau în acea situație, indiferent dacă ar fi fost vorba de viol sau orice altceva. Privirea, bănuit umană, n-a trecut dincolo de geamul mașinii. De unde solidaritate civică, dacă nu există solidaritate sufletească, cu toate că ambele se întrepătrund?

De îndeplinirea obligațiilor de serviciu, nu mai vorbim, că s-a vorbit destul. Înțeleg că ambii polițiști au fost sancționați cu amenzi grele. Un timp vor patrula fără mașină. Halal pedeapsă pentru un astfel de comportament!

O altă situație, de data aceasta, un exces de uniformă, al unei alte feminine a Poliției. Pe o șosea comunală, poate chiar sub geamul meu, mai multe mașini sunt parcate pe stânga și pe dreapta. Doamna sau dominișoara polițist supervizează buna desfășurare a circulației. O mașină modestă, parchează în spatele alteia, cât să nu intre în șanțul care delimitează strada. Din ea coboară o femeie cu un copil de șapte-opt ani. Șoferul, un bărbat trecut de 50 de ani, la fel de modest ca și mașina sa, dă să coboare. Polițista se duce spre el și cu un aer superior, de oamă extrem de importantă, îi indică să dea mașina cu un milimetru mai în șanț, deși mai mult de atât nu se prea putea. Sigur că omul i-a ascultat ordinul ieșit ferm de sub caschetă și a mișcat mașina, executând ce i s-a spus.
Gestul polițistei mi s-a părut excesiv, indicând o mândrie de sine, în măsura în care alte mașini ocupau mare parte din carosabil. Mă gândesc dacă în locul acelui om ar fi fost un tip masiv, tatuat, cu o mașină luxoasă. La fel să fi reacționat doamna/domnișoara polițist și în cazul lui? Cred că nu. Cred că gestul ei a fost făcut pentru a-și arăta sieși greutatea uniformei.

Când sunt cu adevărat situații stringente, care necesită intervenție, polițiștii sunt de negăsit sau, mai rău, stane de piatră, iar alteori „caută nod în papură”, acolo unde nu este cazul.
N-ar fi rău ca polițiștii, femei și bărbați, să lase deoparte înfumurarea cusută excesiv în uniformă, și să-și îndeplinească îndatoririle izvorâte din latura umană, iar dacă n-o au, să cerceteze mai abitir, poate totuși descoperă acea latură care mai există rezidual în ei.