Privesc de parcă ar fi întâia și ultima dată. Marea pare fără sfârșit. Ia naștere acolo unde trupul tău se lasă mângâiat de valuri și continuă dincolo de orizont. Marea e mereu aceeași, doar noi suntem în fiecare an diferiți. Slabi ori mai rotunzi, senini sau împovărați de griji, fericiți, nefericiți, ea ne acceptă fără pașaport și viză.
Marea nu e xenofobă. Nu ia amprenta pielii și nu poartă războaie politice. Ea doar te răsfață dacă știi să-i accepți jocul, care uneori poate deveni periculos, chiar letal, dacă un ești precaut. La mare, diminețile nu sunt morocănoase. Joggingul și briza alungă orice urmă a încruntării. Gândurile plutesc lin și se lasă agățate de ciocurile pescărușilor care ratează vânatul unui pește. Nisipul fin, pavat cu urmele pașilor greu de contabilizat, rămâne mut sub călcâie. Din când în când e netezit cu o unealtă din lemn de un bărbat în vârstă care mimează curățirea plajei.

Un ins, purtător al unui balon uriaș care a fost cândva abdomen, a găsit potrivit să-și aprindă o țigară în apă, având la dispoziție scrumiera neîncăpătoare a Mării Negre. Ritualul fumatului, dominat de o infatuare excesivă, neconformă cu situația în sine, a fost însoțit de un legănat continuu, produs nu atât de valuri, cât de gradele alcoolice care fuseseră isprăvite din multele pahare de lângă șezlong.

Venirea la mare are însemnătate diferită, de la un individ la altul. Unii vin pentru distracție ieftină pe bani mulți, alții pentru regăsirea de sine. Unii pentru odihna mult râvnită al unui mod de viață alert, alții își doresc bronzul perfect sau vor doar să beneficieze de calitățile terapeutice ale mării. Pe mine, marea mă fascinează. E un mister care rămâne fără dezlegare. E candidă, dar și furtunoasă. Mă bucură, dar mă și înspăimântă. Îmi aduce liniște și tumult interior deopotrivă. Aș sta ore și zile și luni întregi să o privesc. O ultimă dorință de mi s-ar impune, aș cere să o pipăi cu ochii, să-i ascult neliniștea redată de valuri, să-i absorb nemărginirea visând fără vise.