Ieri am purces la Urlați spre a primi în popoul umărului doza a treia din vaccinul care a scos iar șoșocii și șoșoacele în bulevard, toți îmbrânciți afară de o sfântă și republicană mânie. Zic popoul de la deprinderea copilăriei când orice injecție venea fix acolo.
O duduie cu mască s-a aplecat cu duioșie spre umărul meu dezgolit în geamul mașinii, eu fiind un vaccinabil nedeplasabil. ”V-a durut?”, aud un glas plăcut de tânără femeie care mi-a aplicat pe umăr ca suvenir un fel de petic mic care părea de chilot. Îl am și acum, plasture într-un umăr care nu m-a durut și nu mă doare.
Scena s-a consumat sub un castan chel, în curtea Casei de cultură. Am aflat cu acest prilej că-s singurul client venit la respectiva oră – era cam zece – iar după trei zile de iureș, cu cozi ca la Crevedia pentru gheare de găină, chestiunea certificatului verde s-a cam dezumflat în galben. E o zi de toamnă târzie, în care vântul cotrobăie prin copaci după frunze care nu-s.
Acasă, seara, nevasta a deschis televizorul, ziarista din ea umblând în căutare de știri ca vântul de noiembrie după frunze. Recunosc vocea, fiindcă stau cu spatele spre aparatul cu imagini, lui Vasile Dâncu, pe care-l știu de când preda la o universitate clujeană.
Ne-ați făcut-o, ați întors lumea din drum, zice ironic un reporter, referindu-se la votul din Senat al pesedeilor.
A fost o nuanță care trebuia reparată în lege, pusă de frații liberali. S-a rezolvat.
Vreți să spuneți că votați cu certificatul…
Normal, au făcut-o atâtea țări, ”Că doar n-om rămâne noi idioții Europei”.
Măriți pensiile cu 40 la sută?
S-au mai mărit între timp și apoi nu era pandemie, sunt atâtea cheltuieli neprevăzute, nu putem să ne aventurăm aruncând țara în haos.
Scriu, cu un deget care rar nimerește clapa, timp de trei ore un articolaș pe care-l așterneam în zece minute. De ce nu dorm? Pentru bucuria de a vă spune buni zori și a contrazice vestea banală, deja împrăștiată, că aș fi murit. N-am murit, dar știrea asta are nevoie de trei confirmări și cine să ți le dea la trei noaptea?
