De câte ori învățăm să mergem într-o viață? O singură dată, la nouă luni, la un an sau puțin mai târziu, în funcție de curaj și abilitate, probabil ar răspunde mulți. Eu, de pildă, după spusele mamei, am plecat repede, în pofida faptului că nu eram prea sportivă (zic eu), îmblânzind un pic zicerea ei frustă – „dolofană”.
Dar, oare, învățăm doar o dată mersul? Acela de început? Eu cred că îl învățăm de mai multe ori. Cu fiecare cădere, de câte ori ni se pare că drumurile toate se închid, mereu deprindem înaintarea în viață. Și rămânem copii, chiar dacă se modifică puțin caroseria. Trecerea prin timp lasă urme, oricâtă grijă am purta chipului și trupului nostru.
De multe ori am auzit oameni cu vârste venerabile spunând că ei se simt tineri încă. Nu demult, bunica mea, care împlinește în curând 85 de ani, îmi spunea că sufletul ei nu trece de 16 ani. Și am crezut-o, chiar dacă unora le-a stârnit amuzamentul. Pentru că timpul „mutilează” exteriorul, dar spiritul îl ajunge mai greu.
Sigur că și aici se petrec modificări, dar nu totale. Greutățile, încercările ce ni se dau pe parcurs, ne iau din lejeritatea cu care întâmpinăm fiecare zi. Dacă până ieri erai un copil mai mare, răsfățat (răsfățat în sens pozitiv), astăzi, când ești stâlp de susținere, e inevitabil ca structura ta interioară să nu se modifice. Și, astfel, devii un adult ursuz, prins în chingile responsabilităților.
În categoria aceasta mă prenumăr și eu de ceva vreme, chiar dacă doamne mult prea amabile mă găsesc altcum: „Sunteți așa mică! Ochii dumneavoastră transmit o lumină aparte, sunteți așa specială”. Minionă voi fi mereu, dar mică nu mai sunt de câtva timp. Iar lumina aceea am impresia că a dispărut cu totul. Generatorul însuși are nevoie de ea.
Zilele trecute, printre vizitatorii Muzeului Pietrei, s-a nimerit un grup vesel, luminos de-a dreptul. Oameni trecuți de prima tinerețe, dar care erau numai zâmbet. Găseau bucuria în orice, și îndemnau prin ironie fină la efervescență. Uitasem că există și o astfel de stare a vieții și, oarecum, i-am privit ca pe niște extratereștri de care, noi, ursuzii, avem nevoie, măcar pentru a ne aminti că am fost, cândva, ca ei.
Sufletul are nevoie să fie hrănit pe măsură, pentru a răspândi lumină, candoare. Când peste el se așterne ceața bacoviană, e greu să se-ntrevadă soarele. Însă predarea cu totul unei stări letargice nu e soluția, iar salvarea vine doar uitându-ne puțin mai departe de noi. La cei care, copleșiți de uriașe încercări, găsesc puterea unui zâmbet, și învață mersul schiopătat. Și nu se plâng, doar merg mai departe.
