Sănătatea mea șubrezită, mai ales vocal, m-a așezat în împrejurări spitalicești diverse și pilduitoare în cazărmile bucureștene. Scriitorul din mine, neatins cică de maladia relatării, a putut culege întâmplări și chipuri pe care, dacă aș rămâne vrednic, le-aș zugrăvi pe hârtie, chiar dacă știu că de la o vreme hârtia are doar întrebuințări igienice.

Despărțindu-mă de un separeu, unde am plătit să șed nederanjându-i pe alții, numeroși în saloane, cu prostul meu obicei de a nu dormi noaptea și a citi sau scrie când alții sforăie, am stat împreună două ore, până când mie îmi erau iscălite formalitățile de externare și lui, cele de băgat în legitimitatea cu parafe a suferinței, cu un părinte. Negru la straie și uriaș, preotul s-a prezentat tăcut și cucernic, recules într-o suferință adâncă. Un rezident imberb a venit să-l iscodească, după ce doi aducători i-au pupat mâna, iar eu am asistat fără voie la un proces prin care trecusem la rându-mi. Așa am aflat că la 40 de ani ai săi și cele 135 kg greutate corporală, părintele – care-mi păruse mai vârstnic – venea de la Ierusalim, unde condusese niște pelerini, iar ficatul, suspect de icter, o cârmise spre ciroză. Preotul s-a spovedit tânărului, care nota conștiincios tot, cu detalii de suferință pe care aș fi dorit să nu le aud, incapabil fiind de darul vindecării.

Apoi a venit o comisie albă de femei care l-a lăsat aproape gol pe sfinția sa. Din picioarele îngroșate de o funcționare dificilă a rinichilor, curgea prin piele un must nedefinit. Am băut, a povestit preotul, ceai de rostopască într-o concentrație care mă putea ucide. Atunci mi-au ieșit bășici pe picioare care au pleznit și din mine a ieșit apa asta care mi-a udat pantalonii.

Doctorițele au plecat fără să dea vreun verdict – unele verdicte nu sunt date niciodată – și așa am mai rămas un ceas, doar eu cu sfinția sa despre care am aflat că e călugăr, chiar dacă funcționează ca preot, nu are copii, nu e însurat, unica lui familie fiind cea din împărăția nevăzută, dar zugrăvită în icoane, a Celui de Sus. L-am întrebat, cu vorbele mele din ce în ce mai neclare, vecin cu trupul plin de vene ieșite în relief, ca niște zarzavaturi vinete, ale preotului, de ce a ajuns așa. Știu, zice, sunt nu grăsuț, ci gras, iar cântatul în biserică mi-a răgușit și vocea. Arăt stricat pe tot trupul și pe afară și înăuntru. Poate nu vă mișcați destul! – am zis. Nu prea mă mișc decât legat de sfintele îndatoriri.
Părintele, tânăr, avea un chip galben întunecat și vorbea greu, ca mine aproape. Abdomenul, uriaș, suia ca o colină peste jumătate de geam și am vrut să-l întreb dacă nu cumva mănâncă prea mult. Mi-a spus el, ghicindu-mi gândurile, că biserica lui Dumnezeu ospătează și nu se poate abține de la mâncare. Nici țuica nu-i displace, fiindcă la ea nu e nevoie de postire. Mi-am amintit cum Iisus a înmulțit vinul și am vorbit despre Țara Sfîntă pe care o știam, la pas, amândoi.

Ne-am despărțit fără să ne știm. M-a întrebat, când eram la ușă, din patul lui în care rămăsese ca un răstignit mare, cu ce mă ocup. Scriu, am zis. Nu părea mirat de o asemenea îndeletnicire. Și Biblia e o lucrare a scrisului, îndoită cu har și întrezărirea Celui Atotputernic.