Trăim parcă un blestem. Blestemul de a fi consideraţi, nedrept cred eu, o ţară de hoţi. De ce? Fiindcă justiţia, tribunalul, puşcăria, înghesuiala din penitenciare, procurorul ca personaj central al comunităţii, legile, mereu incomplete, ale instanţelor au ajuns să fie obsesia zilei, lunilor, anilor ultimi. În vremea lui Ceauşescu era obsesia astupării datoriei externe. Azi politica de vârf e ocupată îndârjit de subiectul desenat de cuvintele de mai sus. Ieşirea din Uniunea Sovietică şi intrarea în Uniunea Europeană, strigată cu bucurie din toţi bojocii naţiunii, se estompează prin cazna unor politicieni de a ne duce îndărât, acolo de unde am plecat. Numai că URSS nu mai există. Atât de îndârjiţi sunt unii să se şteargă la dos cu Europa încât ar fi în stare să reinventeze imperiul rejectat de istorie, numai să fie ei mai mult decât sunt.
România, scria presa engleză acum câţiva ani, mândră de a fi descoperit ea miezul din cozonac, este „ţara de unde vin romii”. Azi suntem – la fel de nedrept – consideraţi ţara hoţilor. Cine ne-a schimonosit fizionomia, ajungând să nu ne mai recunoaştem noi cu noi? Avem o singură obsesie şi o singură preocupare ţinând de tribunal şi puşcărie, de procurori şi judecători, de cine le e şef acestora încât să poată fi chemaţi la ordin de orice politician ajuns la putere şi daţi afară pe uşă cu uşurinţa cu care înjură femeia de serviciu şi aplică un şut în dos subalternului politic.
Veneţia, care ţine de ţara Mafiei, oftează la invenţiile regimului de la Bucureşti, care a trecut în doi ani de la debutul nefericit cu Ordonanţa 13, la finalul, la fel de discutabil, cu Ordonanţa – ambele de Urgenţă – 7. Toate pleacă sau ar pleca de la un singur om care împinge totul în cotlonul negru şi personal al acestei obsesii. Obsesia că procurorii, judecătorii, tribunalele, cu sălile lor în care răsună sentinţe, cutremurătoare uneori, drepte multe, nedrepte altele, ar fi de capul lor. Aşa că ar fi bine să fie de capul policii care ştie ea ce e drept şi ce e strâmb, ştie ea mai bine, prin ministrul de resort, ales politic şi subordonat politic, pe cine să condamne şi pe cine nu.
Cine a schimbat agenda României, cine i-a făcut terci omenia, cuvânt unic şi intraductibil, dorul, văzduhul? Cine a desenat românul neom? De ce oftează îngrijorat Bruxellul? De ce nu se mai vorbeşte în nicio cancelarie a lumii despre democraţia de la Bucureşti, ci numai despre hoţia polticienilor români care şi-au schimbat porecla în renume? De ce nu mai suntem ţara care l-a dat pe Brâncuşi, iar când te duci pe afară eşti întrebat despre legile justiţiei?
Societatea a devenit pro şi anti Dragnea, fiindcă ceilalţi actori ai scenei politice par nesemnificativi în raport cu anvergura acestui individ care simt că ne mutilează.
Este România o ţară de hoţi, fiindcă şi-a epuizat toate subiectele, rămânând priponită în unul singur, megieş al tribunalelor?
Nu cred că suntem toţi hoţi, dar undeva, în vârf, s-au îngrămădit câţiva. Uşurinţa cu care zburdă prin vistieria ţării nu-i mai mulţumeşte. Vor mai mult. Regele – ca biblicul Solomon – trebuie să fie şi judecător suprem. Numai că regele biblic nu era hoţ, ci doar înţelept şi iubitor al neamului lui.
