Citesc ştirea că liderul socialiştilor români, Liviu Dragnea, conducătorul de fapt al României, a fost huiduit la o reuniune a partidului său, desfăşurată la Madrid, de unul sau una din aceeaşi familie politică. Acompanierea acelui „ HUUO!” a fost prin explicaţia asumată a cuiva care nu se vrea părtaş în familia hoţilor. Dar Dragnea, chiar dacă şi-a tras votul majoritar dintr-o uriaşă minoritate, e alesul meu, chiar dacă nu l-am votat.

Domnul Dragnea a fost huiduit, înţeleg, la Madrid, la o reuniune a socialiştilor europeni din care zice că face parte. Toţi sunt, doctrinar, ai lui, dar foarte puţini au averea românului. De ce strigă acolo, cineva, scârbit de asumarea unei încadrări de familie, împotriva liderului puterii de la Bucureşti?

De ce nu şi-l asumă pe domnul Dragnea, nu doar Piaţa Victoriei, ci Europa? Puţin îmi pasă, pot zice. Mă doare,însă, că eu sunt găsit responsabil.

Majoritatea puţină a României l-a trimis pe Dragnea spre  a fi fluierat la Madrid. Acolo nu a fost fluierat un politician român, ci România. În vremea Împuşcatului, oriunde te prezentai în lume, erai „ceauşist”. Azi trăiesc însulta de a fi drăgnist, chiar dacă nu-s.