Ca pe o albină capturată între petale
Muntele țâței tale
M-a nemurit,
Ca pe un călugăr păcătos la schit
Duda măiastră
Crescută din a mamei tale glastră
M-a tras de pe neghioabe poteci
Arătându-mi drumul pe care n-aș fi nimerit în veci
Dacii, zice-se, își făceau pe dealurile ca un con,
Cetăți de apărare și pentru Zamolxis, amvon,
Palisade,
Cu care se apărau de inamici și de iscoade
Mă tot gândesc,
Privind palisadele pieptului tău îngeresc,
Dacă nu cumva
Ești femeia – unica – rămasă din Dacia mea,
Singura pe care soldații Romei în goană
N-au apucat s-o violeze, făcând-o romană