Încotro, nefericitule? Zorii anunță sticloși o nouă zi caniculară. După ce o lună și jumătate ne-a plouat ca la tropice, zilnic, spre bucuria culturilor de buruieni din curțile cu proprietari absenți, de zece zile pământul e prăjit de o caniculă cu care planeta, cel puțin pe partea asta de galaxie, nu s-a mai întâlnit.

Am, la intrarea în livadă, în dreapta, o plantație de muri. În stânga zmeură pe margini și legume de toate felurile în mijloc. Murii, frumoși, cu frunze verzi pe lăstarii puternici, încărcați cu buchete de mure,câteva coapte, acum niște zile, arată acum o suferință. Jos, pământul care mustea de apă, prezintă ridurile unui obraz bătrân, iar crăpăturile sunt ca după o secetă lungă. Mănunchiurile de fructe necoapte s-au sfrijit și e limpede că dacă nu voi băga repede o jumătate de fântână de apă în ele, cu pompa submersibilă pe care abia am schimbat-o, înviind pământul părjolit, adio mure.

Mă întorc în casă șontorog, cărând după mine o neliniște. Prea se petrec toate iute și anapoda. Citesc, postată chiar aici, o știre conform căreia niște culți în cap de la Oxford sau nu știu de la care universitate americană, au găsit planeta bolnavă în 16 puncte vitale din treizeci și ceva. A fost depășită linia roșie, de pericol major. Planeta albastră dă semne de boală fără întoarcere. Nu-i vorba de multiplicabilul coronavirus, cu toate că și el are un rol în propagarea unei spaime care albăstrește cu turnesolul ei sufletul oamenilor, dați jos din obiceiuri vechi, ci de cancer planetar.

Cum se cheamă boala care a făcut praf și pulbere minunea de univers pe care ne-a dat-o Dumnezeu?

Om!

Omul și-a omorât și-și omoară zilnic, inconștient și crud, calic și tembel, universul blajin în care îi era dat să trăiască. Potoapele mută din loc Germania și America, sunt țări europene cu astfel de fenomene neîntâlnite, haotice și asasine, încât nemțoaica Merkel spune că limba germană nu are un cuvânt pentru a descrie ce s-a întâmplat în țara ei.

La tine cum e Lucică, mă întreabă ziaristul Mitică Cârstea din Ploiești, că pe noi ne-a spulberat potopul și vijelia azi noapte?

Cum să fie? Secetă! Vedeam spre capitala de județ flăcările lanț ale fulgerelor, iar bubuiturile se auzeau cum îmi povestea bunicul despre bombardamentele americane asupra rafinăriilor în al doilea război mondial. Se băteau nemții și americanii nu în bătătura lor, ci la noi, așa cum, dacă va mai fi și război, precum prevestea Biden, rușii vor bombarda – citez din Putin – Deveselu și vor căuta americani, cu betegele lor rachete, în România.

Mă întorc și caut, postat de Elena, un cântec pe versurile mele pe care-l consideram pierdut – ”Să păstrăm pământul teafăr”.
”Dacă-ar fi să moară iarba/ de pe pajiștea iubirii, unde să mai crească plopii/ să se mai sărute mirii//
(refren) Să păstrăm pământul teafăr/ să păstrăm pământul viu/ n-avem voie să-l ucidem/ să-l schimbăm într-un pustiu”.

Compusă de Marcel Dragomir și interpretată magistral de Mirabela Dauer, tânără atunci, cu vocea sus, sus, la stele, piesa, cu versuri simple, mă zguduie. A fost cântată de două ori, la un festival internațional la Sofia, unde a luat locul întâi și la Mamaia, unde a cucerit de asemenea trofeul. Cântăreața l-a abandonat, considerându-l un cântec de pace, iar lupta pentru pace, prezentă în discursuri, omora ca și acum multă lume.

Azi aș băga cântecul acesta, care bate de departe ”Bună seara, iubito” și alte zeci de cântece pe versurile mele, în ceasul deșteptător care este prostitor și adormitor și imbecilizator al liderilor mondiali de care depinde salvarea planetei.

Măi oameni buni, măi oameni nemernici, nu vedeți că trecem Stixul, iar drumul spre iad poate fi întrerupt dacă nu omorâm, ca scorpionul, planeta care ne trecea gârla spre viață? Dacă nu vă pasă de voi, gândiți la șansa iubirii pe care o ucideți în nenăscuții voștri nepoți.

Buni zori, prieteni! Bucurați-vă de roua ierbii, cât mai e.