AM Press Logo
Muzeul Pietrei

Octavian Știreanu: Cântarea Unirii și căutarea unității

             

Discursurile politicienilor de Ziua Unirii trec neobservate pentru că nu sunt credibile. Cum să-l asculți pe Iohannis vorbind despre unitatea românilor? Nici nu știe ce e aia.

Pentru a-și conserva luxul și confortul funcției, Iohannis și-a demonizat ani la rând adversarii politici, a readus și tolerat idei de inspirație nazistă în discursul public, a încurajat răzmerițele împotriva unui guvern care nu-i era pe plac, a căutat noaptea elefanți prin sediul aceluiași guvern etc etc. Pe scurt,  a desăvârșit opera lui Băsescu-Petrov de scindare a societății, de escaladare a războiului româno-român, de răspândire a dihoniei în popor și de ridicare a urii la rang de politică de stat.

Când și-a văzut la adăpost și cel de-al doilea mandat, a lăsat-o mai moale, s-a pupat Piața Endependenți cu săracu^ Ciolacu și-și vede liniștit de golful, schiul și „tenerifele” sale,  în așteptarea unui cașcaval mai gras de la partenerul strategic. Cam asta rămâne în principal din cei zece ani de mandat ai lui Iohannis – încă un deceniu pierdut pentru România.

De Ziua Unirii și-a organizat o paradă militară personală în Parcul Carol, la Mormântul Ostașului Necunoscut. Care mormânt și care ostaș n-au  nici în clin, nici în mânecă cu evenimentul de la 24 ianuarie 1859. Cică s-a dus acolo în semn de „aducere-aminte a jertfelor pe care înaintașii noștri le-au făcut pentru independență, unitate și suveranitate”. Eu cred că s-a dus acolo pentru că la Focșani sau la Iași ar fi fost deranjul prea mare. Și greața de oameni pe măsură. Acolo, n-avea încotro, trebuia să mai stea de vorbă, să mai silabisească despre una-alta, să mai dea o mână moale cu lingușitorii…La Mormântul din Parcul Carol l-au ascultat doar crucile și ciorile. Poate și fanfara. N-a trebuit să dea mâna cu nimeni și nici să scoată către fitecine vreo propoziție fără să citească. Defilarea și onorul militar par să fie  singurele sale plăceri la sindrofiile astea plictisitoare.

Acum ne citește dintr-un text că vom trece peste vremurile grele „dacă, la fel cum ne îndeamnă Hora Unirii, vom ști ^să dăm mână cu mână^, să prețuim solidaritatea și unitatea” și să „ne concentrăm pe lucrurile care ne apropie, călăuziți de spiritul unității naționale”. Limbaj de lemn și demagogie pură. Acum 3-4 ani, personajul vorbea exact pe dos, țara colcăia de corupți și trebuia să scape de pesediști,  „autoritățile să-și facă datoria”, legile justiției  să fie schimbate, iar la numai două luni de la alegeri anunța că vrea altele,  anticipate, pentru a avea „guvernul său”.

De Ziua Unirii, premierul Ciucă a fost dejurnă, prezent  și la Focșani, și la Iași. Premierul a citit și el pe-acolo niște texte de cântare a unității.

Dar nu prea deducem ce înțelege dumnealui prin unitate. Pe de o parte, zice frumos: „Nu poți să construiești destinul unei țări prin dezbinare. În marile momente istorice trebuie să prevaleze unitatea de voință, nu dorința de dezbinare”. Pe de altă parte, premierul, militar de felul lui, afirmă că trebuie dusă o „mare bătălie” pentru a opri „cu toată forța mișcările politice populiste, iliberale și xenofobe care reclădesc în sânul națiunii și în sânul Europei germenii autoritarismului și ai totalitarismului”. Nu știm ce-ar înțelege premierul prin iliberalism, de pildă. El afirmă că „mișcările extremiste din sânul democrațiilor liberale europene, inclusiv din România, încep să prindă curaj”  și  că „societățile democratice sunt astăzi sub asediu și trebuie să lupte împotriva unei forțe care plantează ură și neîncredere în mințile și inimile oamenilor”.

Dacă e așa, premierul are dreptate să vorbească despre niște bătălii. În care unii, băieții buni, să fie uniți împotriva băieților răi. Cam asta ar fi „unitatea”.

În teorie sună bine, dar în practică lucrurile sunt mai complicate. Problema e a etalonului și a celui care măsoară. Cine deține bagheta  care arată cine e populist, iliberal sau extremist – și cine nu e? Eticheta de extremist începe să fie pusă peste tot cam ușor și, de regulă, adversarilor celor de la putere. Așa cum eticheta de putinist e pusă chiar și celor care îndrăznesc să nu-și manifeste plenar extazul pentru victoriile ucrainienilor, democrația kieveană și discursurile lui Zelenski.

UNITATEA E CERUTĂ MEREU DE CEI LA PUTERE

Probabil că politicienii ar trebui să ne spună mai clar ce înțeleg ei prin unitatea pe care o reclamă cu atâta patos. Pentru cei de la putere, unitate este probabil doar atunci când strada e mucles, presa le ține bâzul,  iar opozanții lor politici merg pe burtă. Cei care nu-i susțin, sunt populiști sau extremiști. Cam peste tot în Europa, cine nu e cu puterea este considerat extremist sau populist. Este acuzația cea mai uzitată pentru că este cea mai la îndemână și nu pretinde argumentație.

În societatea românească vor rămâne pe mai departe adversități politice. Se vor adânci inegalitățile sociale și se vor amplifica diferențierile dintre bogați și săraci. Vor persista și frustrările de tot felul. Este în natura lucrurilor să existe tensiuni, confruntări, dispute de tot felul. Am vrut capitalism, avem capitalism. Unitatea exclude unanimitatea. Ce căutăm acum ar fi  „unitatea în diversitate”, cum se spune.

Întrebarea este ce înseamnă unitate în vremurile de azi și cum se poate ea construi?

Dacă ar fi să dau un exemplu, aș spună că generația din care  fac parte a avut parte de trei manifestări majore ale unității naționale. Una a fost în august 1968. Alta în decembrie 1989. Și a treia în 1995, după adoptarea de către toate forțele politice ale țării a Strategiei de la Snagov, inițiată de președintele de atunci, Ion Iliescu, pentru aderarea țării la UE.

Problema unității naționale, a eliminării fracturilor sociale de tot felul,  a refacerii solidarității în societate etc etc este, într-adevăr,  una fundamentală. O astfel de preocupare merită  să fie noul proiect de țară din 2025 încolo.

Țara este vraiște din acest punct de vedere. Există nu unitate, ci un  conglomerat de grupuri de interese, mai mari sau mai mici, care conviețuiesc, se suportă reciproc, intră în coliziune nu o dată, dar care, la nevoie,  pot inventa și „principiul rotației” –  al „rotativei”, cum zic unii care nu știu care-i diferența.

Și, ce e mai grav, mai există o prostocrație care s-a întins ca o pânză de păianjen peste tot, sufocând valorile, ideile, meritele și tot ce i-ar amenința privilegiile.

Există un sistem ocult de putere, o putere deasupra puterilor, nealeasă și netrecută prin vreo procedură democratică, care conduce din umbră absolut totul, paralizând ceea ce numim doar pe hârtie mecanismele democratice.

NOI SURSE DE DEZBINARE

Cauzele rupturilor din societate sunt adânci. Unele sunt de dată recentă, altele au rădăcini mai vechi. Persistă faliile create cu osârdie de regimul Băsescu-Petrov și adâncite de regimul Klaus Weekend Iohannis.

Dar au apărut noi provocări,  care nasc polarizări la fel de complicate nu doar între gulerele albe ale politicii,  ci deja la nivelul oamenilor de rând. Societatea românească începe să fie divizată în legătură cu alte teme importante. Câteva exemple.

Atitudinea românilor față de UE nu mai este atât de optimistă. Oamenii s-au trezit, încep să perceapă jocurile birocrației de la Bruxelles. Entuziasmul de acum 15 ani s-a cam fâsâit. Ceea ce numeam valori europene – asumate prin tratatele de aderare – încep să fie înlocuite de interesele europene, impuse prin decizii unilaterale. Cei cu mentalitate de slugă sunt disprețuiți, iar cei care nu știu să spună NU au parte numai de NU. Nimeni nu cere să ieșim din UE, disputele sunt doar despre poziția României în această comunitate. Unii sunt admiratorii poziției ghiocelului cât dulapul, continuând să importe legi, să citeze „Bruselul” ca pe o biblie și să lingă cu spor clanțele ambasadelor, cum spunea atotștiutorul Băsescu-Petrov. Alții cer mai mult respect din partea „Bruselului” și mai multă demnitate din partea celor care se plimbă pe acolo.

A apărut o confruntare inevitabilă între suveranism și globalism. Mulți o neglijează sau o ridiculizează, dar asta nu înseamnă că disputele dintre cele două orientări, aflate abia la început, nu se vor accentua în anii care urmează. Un mare merit în ascensiunea suveranismului îl au erorile și exagerările globaliste. S-a ajuns până acolo încât detaliile vieții personale – de la cum trebuie să vorbim la ce trebuie să mâncăm – încep să ne fie stabilite de o birocrație bruxeleză veroasă și, după cum se vede, coruptă până la cel mai înalt nivel.

Războiul din Ucraina este pentru români tot ca un Ianus cu două fețe. Nu poate fi neglijată ruptura ce există între decizia politică și propaganda militaristă dezgustătoare, pe de o parte, și nedumerirea românilor care nu înțeleg această frenezie a implicării țării într-un război care nu e al lor și într-o cursă a înarmărilor fără precedent și care suge din  bugetul țării sume considerabile, în dauna altor priorități existențiale, cum ar fi sănătatea și educația.

Există un murmur  împotriva slugărniciei cu care am intrat într-o aventură militară la sfârșitul căreia nu e prea clar ce statut va avea țara noastră, având în coaste o nouă și mare putere militară, o Ucraină supra-înarmată de puternicii lumii. Se adaugă și  frustrarea care mocnește peste tot în țară, născută din tratamentul la care sunt supuși românii din Ucraina și din comportamentului ucrainienilor care au venit peste noi, mulți cu bani la valiză,  mașini de lux și o aroganță de-a dreptul jignitoare.

Unitatea națională atât de cântată în aceste zile nu se poate reface fără aducerea sub același steag a celor care au opinii atât de diferite despre probleme atât de grave. Cine să fie spiritul unificator?

Asemenea teme majore care divizează societatea nu pot fi ascunse sub preș. Abordarea lor presupune bărbăție politică, spirit vizionar, capacitate intelectuală și un simțământ patriotic renăscut.

Invocarea cu atâta tam-tam nevoii de unitate nu este suficientă pentru realizarea acesteia. Realizarea unității naționale, în sensul atât de clamat în aceste zile pe toate portativele,  este un proces complicat, sensibil și de mare anvergură. El trebuie derulat zi de zi, prin decizii coerente, guvernate de principii unificatoare.

Un asemenea proiect de țară poate fi asumat numai de o personalitate excepțională în fruntea statului, care să aibă viziune pătrunzătoare,  determinare puternică și vocație istorică. Să fie urmat de popor pentru patriotismul său,  dintr-un instinct al demnității, reaprins la scară națională.

 

Powered by VA Labs
© 1991- 2024 Agenția de Presă A.M. Press. Toate drepturile rezervate!