O lucrare rară semnată de Nicolae Grigorescu a generat un interes major la o licitație recentă, prețul final de vânzare depășind semnificativ previziunile experților. Pictura, cunoscută sub numele de „Susana” sau „Țărăncuță”, a fost vândută pentru 141.000 de euro, în contextul în care fusese evaluată inițial la o sumă cuprinsă între 30.000 și 50.000 de euro.

Tabloul este o pictură în ulei pe suport de lemn, cu dimensiuni de 32 x 23 cm, și are semnătura „Grigorescu” aplicată cu roșu în partea dreaptă, jos. Lucrarea beneficiază de o documentare istorică solidă, fiind inclusă în volumul „Pictorul Grigorescu. Viața și opera lui”, semnat de Alexandru Vlahuță și publicat la București în 1910. De asemenea, pânza a fost expusă în 1938, la București, în cadrul Expoziției Centenarul Pictorului Nicolae Grigorescu, figurând în catalogul evenimentului cu titlul „Țărăncuță”.

Din punct de vedere stilistic, lucrarea a fost realizată după anul 1890, perioadă care marchează etapa de maturitate artistică a lui Grigorescu. În acest interval, pictorul a pus accent pe temele rurale abordate într-o notă lirică, portretele sale de țărănci devenind repere ale identității naționale. „Susana” face parte din aceeași categorie cu alte opere renumite, precum „Țărancă voioasă” sau „Fata cu basma albă”, unde artistul se concentrează pe trăsăturile și psihologia personajelor de la sat.

Conform descrierii de pe site-ul Artmark, „„Subiectele naționale” îl preocupă pe Nicolae Grigorescu încă din perioada formării sale artistice, când, în timpul studiilor la Paris și al experienței decisive de la Barbizon, intră în contact direct cu tendințele picturii europene de secol XIX, orientate spre reprezentarea vieții simple și autentice. Revenit în țară după 1864 și 1867, artistul integrează aceste influențe în propria viziune, adaptând tematica realistă și lirică a școlii de la Barbizon la specificul românesc. Astfel, interesul pentru lumea rurală devine una dintre direcțiile definitorii ale creației sale, iar portretul de țărancă capătă statutul unui adevărat simbol al identității naționale, în care frumusețea simplă a satului este transpusă artistic prin sensibilitate, observație directă și idealizare poetică. Acest interes pentru figura țărăncii poate fi interpretat și ca o adaptare autohtonă a tipologiei ”țărăncii italiene”, extrem de răspândită în pictura europeană a epocii, cultivată de artiști precum William Bouguereau, Jean-Léon Gérôme, Ernest Hébert, Camille Corot sau Mariano Fortuny i Marsal. În căutarea unor imagini emblematice pentru specificului naţional în pictura românească, Nicolae Grigorescu prelucrează și adaptează această temă și o transpune în fundalul românesc, construind tipologii recognoscibile prin fizionomie, gesturi, atitudine și port. Astfel, artistul introduce echivalentul din lumea noastră într-o schemă compoziţională deja consacrată.

Prin acest transfer, Nicolae Grigorescu aliniază şcoala românească de pictură la aria tematică a picturii europene, conferind o dimensiune identitară distinctă, în care țăranul și, mai ales, țăranca devin purtători ai valorilor tradiționale. Lucrarea de față se înscrie în seria amplă de portrete de țărăncuțe realizate în a doua parte a creației sale, alături de compoziții similare precum ”Țărancă”, ”Țărancă voioasă”, ”Fata cu basma albă” sau ”Cap de fată cu broboadă”. Deși reluate tipologic, fiecare figură aduce accente diferite prin fizionomia şi psihologia personajului, alcătuind un catalog de tipuri și caractere umane – unele din vecinătatea și intimitatea artistului, altele ce urmăresc asocierea oamenilor cu mediul social. Remarcăm că Nicolae Grigorescu este preocupat de redarea caracterului prin studiul fizionomiei, fiind convins – prin prisma formării sale academice – că înfățișarea subiectului reflectă caracteristici ale personalităţii. Astfel, artistul caută să transpună pe pânză lumea interioară a modelului, apelând, dincolo de realitatea vizibilă în fața șevaletului său, la imaginație în încercarea de a evidenția prima impresie care îi sugerează esențialul unui tip omenesc. Astfel, portretizarea sătenilor transcende simpla reprezentare etnografică și devine un instrument de construcție simbolică a imaginii naționale. Țărăncuțele lui Nicolae Grigorescu reprezintă figuri arhetipale.

Mereu surprinse în posturi demne, vesele, luminoase, ele întruchipează puritatea și permanența lumii satului românesc. Această idealizare se regăsește și în prezenta lucrare, atât în atitudinea calmă a subiectului, cât și în coloristicul cald și în tratarea delicată a luminii. Prezenta lucrare este reprodusă în monografia dedicată pictorului de Alexandru Vlahuță sub numele de ”Susana”. Deși nu știm identitatea precisă a Susanei, chipul său a servit drept inspirație și pentru alte lucrări ale artistului. Modelul este surprins pe un fundal brun închis, neutru, care concentrează atenția asupra expresiei și a elementelor de costum. Basmaua, redată într-un alb gălbui luminos, devine centrul compozițional și principala sursă de lumină picturală, sugerând modestia, decența și statutul social al femeii din mediul rural. Modul în care aceasta încadrează chipul accentuează expresia mândră a modelului.

Mărgelele roșii, frecvent întâlnite în portretele de țărănci ale lui Grigorescu, adaugă o notă cromatică vibrantă și funcționează ca element simbolic al feminității. Construcția portretului, realizată în tușe largi și modelatoare de volum, indică apartenența lucrării la etapa matură a creației artistului, de după 1890, când tema rurală este abordată într-o cheie lirică și sintetizată. Astfel, prin armonia dintre chip, port și cromatică, Nicolae Grigorescu construiește o image poetică a satului românesc, plină de căldură și farmec, provenită din observația directă, dar filtrată printr-o sensibilitate artistică ce transformă realitatea într-un ideal vizual al identității naționale”.

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]