Au zburat, neștiutoare de zbor, țiglele mai întâi.
Ele, ca meșterul Manole,
S-au spart de căpățâna tare a pământului
Iar din cioburile lor n-a crescut nicio fântână

A zburat apoi uluca primăriei
Și ultimul bec
Atârnat de iluminatul stradal
Ca de o amintire

Fiind ziuă, n-am putut vedea dacă au căzut
Stelele,
Ele care sunt oricum căzătoare

La urmă de tot,
Peste buruienile înflorite
A zburat cu totul casa Brăslașu
Veche de o mie de ani
Și părăsită de copiii ultimi
Acum treizeci de ani
Când s-au făcut unul american și doi italieni

Vântul de primăvară
Alintă doar coama albă și ciufulită a acoperișului meu
Pe care-l piaptănă
Cu degete subțiri
Iar dedesubt se dezgheață
Elogiul anotimpului, care se face vers
5 aprilie 2019, Sângeru

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]