Despre singurătate (început de proză, poate)
Dorm pe terasa închisă a casei, pe un fotoliu. Alături e o masă lungă. Aici am trebăluit ziua toată, cu fiica și soția. Păream fiecare preocupat de ce face celălalt. Organizăm festinul de Revelion. Terminăm, termină mai degrabă soția care ține morțiș ca totul să se încheie acum. Eu sunt din ce în ce mai obosit. Ele sting lumina. Dorm lung, poate o veșnicie. Visez că am murit. Mort, contemplu propria-mi moarte, fără disperare. Apoi realizez că-s viu. Mișc un deget care se mișcă, ceea ce-mi întărește bânuiala că nu am murit. Sau poate că în moartea mea se petrece minunea de a mă vedea și contempla. Fiica mea trece repetat prin bucătărie spre camera mamei. Îi spune ceva. Nu știu ce, fiindcă vocile se aud ca din altă lume în care eu nu sunt. Mă trezesc de-a binelea. Soția trece spre camera fiicei noastre. Eu sunt mai departe un mort viu. Aștept ca una măcar să se oprească asupra-mi, să bage capul pe ușa întredeschisă spre a vedea dacă sunt. Nu sunt. Apoi se face liniște. Fiica urmărește în camera ei un film. Soția urmărește în camera ei alt film. Eu continui să rămân un mort conștient, așteptând ca una din ele să constate că sunt, că am fost. Viu sau mort. Filmele lor sunt lungi. Așteptarea mea nu are sfârșit. Intru în camera fiicei. Ea întoarce capul și spune râzând : te-ai trezit somnorosule? Nu-i răspund, fiindcă un om mort nu răspunde. Intru în camera soției care privește mai departe ecranul. O actriță celebră joacă rolul unei actrițe celebre. Tac. Tace și ea. Încep să scriu un scenariu despre singurătate.
Soția mea vede ce scriu. E nedrept. Am rugat-o pe fiica noastră să nu te deranjere. Dormeai profund după o noapte albă. Ea are obiceiul să-ți strice somnul, să-ți spună ceva, drept pentru care i-am cerut să te lase să dormi. Am trecut pe la tine. La un moment dat sforăiai. Totul a durat o oră, poate câteva minute peste.
Și totuși voi scrie ceva despre singurătate. Eu nu pot trăi singur nici măcat un minut. Trebuie să știu că în camera de alături cineva se gândește la mine.
M-a sunat Anca Șerbănescu, pictorița, soția lui Șerfi, în atelierul căruia am trăit o bună bucată din adolescență și studenție. E miezul nopții. N-am mai vorbit cu Anca de multă vreme. A murit Bogdana. Bogdana e fiica ei cu care locuiește într-o clădire de lângă Gara de Nord. Am găsit-o moartă, în camera de alături, spune Anca și are o voce egală. Ce mă fac eu fără Bogdana? Aici încearcă un pigment suplimentar în vocea incoloră. Mă certa că nu mai pictez. Câți ani avea Bogdana? – întreb, fiindcă nu mi-a venit să spun altceva. O știu mai mică decât mine. Cu o lună mai puțin decât Regele Mihai, spune Anca. Ar fi delicat să râd. Tu, zic, Anca, ești de vârsta Regelui, adică ai 96 de ani, nu fiica ta. Anca se gândește puțin. Apoi spune că nu știe când a născut-o pe Bogdana. Am uitat. Anca are un stimulator cardiac pe care, de douăzeci de ani îl tot încarcă. Mama va muri curând! – îmi tot spunea Bogdana. A murit ea, fiica, la 64 de ani. Mama ei, de 96, se ocupă de înmormântare. Dă și tu telefoane, îmi spune Anca, anunță prietenii. Dau de numărul lui Geo Saizescu. Ne vedeam cu familiile la pictorii Șerbănescu. Geo nu mai e, dar nu l-am șters din telefon, așa cum nu l-am șters pe Sabin Bălașa. Unde e Marianeta, întreb, fiica Bogdanei și a lui George (Apostu). E undeva, spune Anca. Plecase să comande sicriul. Trebuie să îngrijesc de Tomas (strănepotul), să mă ocup de pisici, de câini, se plânge egal, monoton, pictorița care-i cu o lună mai mică decât Regele Mihai. Vorbesc apoi cu Marianeta. S-a mutat la Băneasa, în fostul atelier al tatălui ei, cu fiul Tomas, de nouă ani, și câinii. E divorțată. Acum trebuie să îngrijesc și de Anca, spune la fel de impersonal Marianeta. Da, va trebui să se ocupe și de Anca. Apoi vorbesc iar cu Marianeta care vine de la înmormântare. Ce repede curge totul. Am înmormântat-o pe mama. Știi unde? Lângă Șerfi. Marianeta nu i-a spus niciodată bunicului bunicule.Țin minte că Șerfi a fost înmormântat iute. În cimitir mi s-a părut că are mâinile calde. Ne-am luat un ultim rămas bun și mi s-a părut că are mâinile nu ca ale unui mort. I-am spus Bogdanei. Termină cu prostiile, mi-a replicat scurt. N-am terminat. Le-am spus și celorlalți care m-au contrazis. L-ai iubit prea mult pe Șerfi, din acest motiv ți se pare că n-a murit. Am privit cu groază cum îi este bătut în cuie capacul sicriului. Și azi cred că Șerfi avea mâinile calde. Acum i-a fost înmormântată fiica. Alături. Nu știu dacă Bogdana avea mâinile calde, fiindcă nu am ajuns la înmormântare. De douăzci de ani nu mai merg la înmormântări. Nici la propria mea înmormântare voi încerca să nu ajung. Anca a mai trăit o viață după soțul ei, pictorul nebun de bun Șerfi și va mai trăi. Anca e bolnavă, spunea Șerfi, grav bolnavă. Va muri curând. Ofta și beam un pahar cu neamțul Ingo Glas, sculptor, în atelierul de pictură din Iorga.
Da, de când o știu, Anca Șerbănescu, de la care am pe perete un peisaj marin, e mereu bolnavă. A supraviețuit tuturor. De la cimitir a venit pe picioarele ei. Se plânge de singurătate. O iau la mine, spune Marianeta. Ia-o, spun eu. (Va urma)
28 decembrie 2017, Sângeru