Domnilor, avem, am avut, vom avea fiecare o iubită
Cu excepţii, fireşte, femeia e singura care
Prin sufletul nostru umblă cu pași de răchită
Prin zăpezile care troienesc orice bărbat,  poate face pârtie și face cărare

Fără ea, vă jur, am fi orfani
Nu-i vorba de mamă, ci de femeia care maturi ne alăptează
Cu poezia candorii ei fără margini.
Când rătăcim prin deșert, femeia doar luminează

E firește fragilă, cade pe așternutul plânsului uneori
Chiar tânără fiind spune că se suspectează de celulită
Sânul ei e neted, popoul se arată rotund ca luna în nori
Ce tragice candori trăiește o femeie îndrăgostită

Femeia, domnilor, scriam în tinerețe
E singurul lucru care contează
Fără ea ar începe crizele mondiale
Ale petrolului, ale dolarului, lumea ar fi o lampă fără fitil, care filează

Azi, bătrân ca ninsoarea, aprins ca Vezuviul care erupe
Tăiați-mă în două, în patru, în treizeci și trei
Și-n fiecare bucată din mine, ca în niște odăi mobilate
Veți găsi minunate femei

Nu vă mai dați deștepți, domnilor,
Păroși ca noaptea și urâți ca deșertul Sahara
Femeia este singura care a salvat literatura, respirația iubirii
Și dacă mă gândesc bine, ca regina Maria, uneori a salvat țara