Dacă ochii mi-ar dispărea brusc
Ca două miraculoase păsări verzi care au văzut destule
Uite, acolo, în desișul de sălcii,
Nu-i așa că aș începe să văd cu amintirea ochilor care nu mai sunt?

Dacă auzul n-ar mai foșni, iar plopii ar fi tăcuți
Ca niște peșteri săpate în aer
Păsările toate și-ar închide pentru mine glasul,
Apele n-ar mai rosti dulcele lor susur
Nu e așa că aș începe să aud cu amintirea auzului?

Dacă pipăitul mâinii tale și atingerea
Sânilor tăi ca din greșeală, și lunecarea pe șold a degetelor mele
Ca pe un pian la care am cântat Nocturnele lui Chopin
Ar face un scurtcircuit
Și palmele mele n-ar mai pricepe ce-mi spui
Nu-i așa că amintirea pipăitului mi-ar pune la loc casta lunecare?

Dacă mut am ajuns, încât nici să fluier nu pot
Iar în crângul de aluni nu mai pot imita turturelele
Și piuitul căprioarei care-și cheamă iedul nu-mi mai iese dintre palme
Nu-i așa că râul sălbatic își va găsi alte făgașe
Vocea mea va rosti tunătoare poeme
Iar inima mea va bate ca și când ar mai fi?
6 martie 2020, Sângeru