Lucian Avramescu: Mierla neagră, în mormântul alb de zăpadă

 

Zăpada cade neîntrerupt la Sângeru, de noaptea trecută. Ninge, aș zice, frumos, cu fulgi deși, nițel învârtejiți de un vânt invizibil. Vântul trece fără să-și arate culoarea, dând din aripile lui care nu se văd, dar înfioară obrazul, rupe – când e de talie mare – crengi și smulge arbori. Acum vântul plimbă fulgi de nea, leagănă și scutură crengi de pe care cad petalele ninse din cer. Inspectez, cu fiica mea cea mică, vietățile anexe Muzeului Pietrei. Sunt multe – șase păunițe care au rezistat bine nopților cu ger, porumbei voltați, voiajori, jucători și polonezi. Aceștia din urmă sunt pestriți și corpolenți, neputincioși în zbor, dovadă că uliul porumbar îl capturează rapid. Mai avem rațe, din rasa Dublu moțata de Sângeru, pe care am inventat-o eu prin selecții succesive și la care muncesc de 15 ani să-i consolidez caracteristice coloristice și s-o omologhez la comisia academicilor agricoli, un fel de proprietari ai adevărurilor genetice. Mai există poneița Peticica, vacile – Cobra (are un triunghi de cobra pe frunte), Atera și Amadea, o vițică pe care Luciana n-a apucat s-o boteze, ea fiind nașa de botez a tuturor lighioanelor curții. Cei șapte câini, din rase diverse, autohtoni sau veniți din neant ca zăpada, câteva căprițe cameruneze, un berbec și două oi, trei fazani, curcile, opt, vegheate de doi curcani care par stăpâni pe tot și toate, zece bibilici, întregesc vietățile de care nu mă despart. Nu m-am despărțit nici la București, fiindcă și acolo țineam peruși, porumbei, iepuri, iar la redacție aveam și am și acum trei câini. Înșir acest recensământ făcut sub ninsoare spre a vedea dacă toate-s vii și iarna nu le-a rebegit, în absența mea, plecat la București. Nu, Muzeul Pietrei, cu șirurile lui de mormane de zăpadă, care ascund sub gluga albă statui, cruci, pive, sălile cu expoziții, toate sunt la locul lor, iar vietățile care atrag mai ales copiii care vin de la oraș, ne privesc cu nedisimulată bucurie.
Și totuși mai e ceva. Păsăretul cerului. Vița sălbatică, acoperind pe alocuri pereții de piatră, era sălașul de iarnă al unei puzderii de mierle și al vrăbiilor. De ceva vreme au văzut și micuța codobatură, cu coada de dimensiunea corpului, care joacă permanent. Unde dispare iarna? E și ea migratoare? Venise acum două săptămăni, minusculă vestitoare. Acum n-o mai văd. A văzut-o copilul, zgribulită sub gura unui butoi mare, întors. Părea un bibelou de gheață, iar codița nu mai dansa. Apropiindu-ne, s-a refugiat sub acoperișul improvizat. M-am bucurat să fie vie. Vii erau și câteva mierle care căutau pe lângă ziduri, scurmând cu ciocul zăpada, hrană. E bine, e încă bine, mi-am zis, până am început să descoperim mierle moarte, pete de doliu în zăpada care le acoperea. Am găsit, înghețate, patru, în locuri diferite. Câte vor mai fi sub zăpadă? Ce cimitir va dezgoli topirea zăpezii, dacă va mai veni vreodată dezghețul? Trist, a zis copila mea, ținând o pasăre fără suflare în mâini. E doliul acestei ierni. Da, păsările negre, moarte în zăpadă, sunt ca niște petice de doliu, pe haina acestei ierni care se retrage, apoi dă din nou un asalt ucigaș. Numărăm victimele umane, le plângem. Sunt și victime cu aripi, un fel de îngeri ai văzduhului, păcălitele anotimpului care n-a jucat corect de astă dată. Pe ele nu le plânge nimeni, iar salvările care vin de la om sunt tardive sau nu-s deloc, fiindcă n-au drumuri spre sufletul lor.