Mă trezesc  în dangătul clopotului catedralei din vecinătate. Ies la micul dejun și mă întind la parole  cu Piero, un bărbat abia sărit de cincizeci de ani,  zâmbitor și afabil, o plăcere să-l ai în  preajmă. Abia  împlinise  vârsta majoratului când tatăl său, încolțit de faliment, l-a sfătuit s-o șteargă  în Estul european decomunizat. Și l-a ascultat pe bătrân, și a descins mai întâi în Ungaria, apoi în România, la Timișoara. Asta se petrecea prin 1990, în perioada aceea de deschidere a țărilor din fostul „lagăr comunist”. A ales ultima destinație, întrucât pricepea  orișicât  limba,  iar românii i se păreau  mai calzi, mai apropiați de  felul său de a fi. Numai că afacerea pe care o plănuise  a picat răsunător și  s-a pomenit sărac lipit pământului. Nu a cedat,  s-a mutat la Lugoj, a cunoscut-o pe Ramona și de aici încolo destinul i-a  surâs. Curând, își înființa o firmă importantă de materiale de construcții, cu sucursală inclusiv în București, ce mai, o poveste de succes! Acum, cei doi soți și fiicele lor majore stau în majoritatea timpului în Castelrotto,  continuând  afacerea familiei, extinsă și în domeniul turismului rustic.

Din una în alta, mi se destăinuie că  americanii cumpără de zor terenuri, clădiri, obiective economice  în Italia. „Știi, mă bucură venirea lor, în definitiv ei sunt  prima putere de pe planetă și noi n-avem decât de câștigat, deoarece nu-i  puțin lucru să fii partenerul stăpânilor globului!” Îi dau dreptate, în  ciuda părerii mele  nicicum  bună despre yankei… (Pe parcursul scurtei șederi,   am mai tăifăsuit și cu alți localnici, care nu s-au ascuns să recunoască direct că  țara lor e o colonie americană și că niciun guvern  nu trece dacă nu are binecuvântarea Washingtonului… Sau că George Soros șade în dosul   atâtor și atâtor matrapazlâcuri și diversiuni politico-mediatice… Vorbele lor m-au consolat întrucâtva, motiv să nu mă mai plâng că România e și ea un alt fel de scutlâc al „națiunii indispensabile”…Și m-au silit să  iau în seamă altcumva  o remarcă papiniană: „O națiune care nu are conștiință de sine mesianică  e sortită pieirii”[1]… O conștiință abandonată de un mileniu și ceva, cu insignifiante și palide pauze de răbufnire națională,  de descendenții  împăraților romani, nu ?)

Încheiem brusc șueta  și țuști în autocar, avem o zi încărcată, vom vizita împrejurimile lacului alpin Garda, al treilea din lume ca  dimensiuni (cu o circumferință de 144 kilometri și cu o suprafață  de 370 km²). Trecem prin Peschiera (Arilica, în denumirea veche), cu celebra-i cetate înconjurată  de ape, ce mai tura-vura, un orășel de  bătut cu pasul și de înnoptat romantic. Aici s-au descoperit șapte sate din epoca bronzului, cele mai importante fiind Imboccatura del Mincio și Bacino Marina, unde s-au găsit materiale ceramice și metalice. Ulterior, austriecii l-au cucerit și l-au condus  până ce urmașii lui Cezar și-au cucerit  independența, în 1861. De aceea și amprenta hanseatică a clădirilor, a desenului arhitectonic.

Câmpia se lungește leneșă la poalele munților și în zare se înalță turnul de la Solferino, ridicat în memoria eroilor sacrificați în bătălia purtată  în 1859, împăratul Victor Emanuel ținând să-i cinstească printr-un monument. Mai mult, martor la sângeroasa confruntare, Jean Henry Dunant a decis să creeze  Crucea Roșie… Că pe câmpul de luptă  pieriseră aproximativ  40 000 de soldați dintr-un total de 300 000, alți  25 000 de răniți așteptând  în brazdele reavene  salvatorii, un ajutor ce l-a determinat  pe elvețian, după acest Al Doilea Război Italian de Independență, să demareze proiectul de-o utilitate internațională  de nimeni contestată, dimpotrivă .

Pe nesimțite, intrăm în Lazise, o altă mică bijuterie așezată  pe malurile lacului. Străduțele poartă numele unor lideri pe pe care îi regăseam adesea în telejurnalele noastre de știri: Aldo Moro, Sandro Pertini… Coborâm și ne  plimbăm pe faleză, printre cârduri leneșe de rațe domestice redate sălbăticiei. Cerul s-a înseninat și aș adăsta aici îndestul. Numai că trebuie să atingem și porțile comunei Sirmione, înghesuită pe o limbă de uscat în pântecul lichid al Lago di Garda. Ghidul, un român plecat de vreo trei decenii din Sighetul Marmației, ne  lasă liberi circa trei ore, răgaz suficient ca să dau înconjor  castelului Scaligero, bisericii Sfântului Petru și Grotei lui Catullus,  precum și  conacului deținut  cândva  de Giovanni Battista Meneghini, soțul dintâi al „Divinei”, cum era alintată  Maria Callas. Zăbovesc nițel asupra tumultuoasei aventuri artistice a grecoaicei[2]. Astfel, în 1957, ea a fost prezentată Mariei Trivella la Conservatorul Național din Atena, aceasta amintindu-și că tânăra elevă era „o fată foarte grăsuță, purtând ochelari mari pentru miopie. Tonul vocii sale era cald, liric, intens; se răspândea în jur, strălucind ca o flacără și umplând aerul cu reverberații melodioase, ca un carillon. Era, în orice caz, un fenomen uimitor, sau mai degrabă, un mare talent care necesita control, pregătire tehnică și disciplină strictă pentru a ajunge să strălucească la adevărata valoare”. Decizând să o mediteze gratuit pe viitoarea stea de operă,  profesoara    a  înțeles rapid că eleva sa nu era o contralto, așa cum îi fusese prezentată, ci o soprană dramatică. În consecință, și-a concentrat efortul înspre îmbunătățirea  calităților, ucenica lucrând  „fără compromisuri, dedicată trup și suflet studiului. Progresul său era fenomenal. Studia cinci sau șase ore pe zi… În șase luni, cânta cele mai dificile arii din repertoriul internațional de operă cu o muzicalitate extraordinară”[3]. Pe 11 aprilie 1938, la debutul său, Maria Callas a încheiat recitalul din sala Parnassos cu un duet din Tosca, ea mulțumind formatoarei, înzestrată cu un tact aparte și cu „o metodă franțuzească, care plasa vocea în nas, mai degrabă nazală… iar problema mea era că nu aveam tonuri joase, care sunt esențiale în belcanto… Iată unde am învățat tonurile joase”.

Ulterior, a studiat cu Elvira de Hidalgo, ultima amintindu-și cu plăcere de interpretarea callasiană din piesa Ocean, Monstru Uriaș: „Cascade de  sunet extravagante, furtunoase, încă necontrolate, dar pline de dramă și emoție”.

Ca răspuns la ropotele elogioase, în 1968, Maria Callas i s-a confesat  lordului Harewood: „De Hidalgo avea o pregătire cu adevărat bună, poate ultima cu adevărat bună, în bel canto. Ca tânără de 13 ani, am fost imediat aruncată în brațele sale, însemnând că am învățat secretele bel canto-ului, care, așa cum știți, nu înseamnă doar a cânta frumos. Este un studiu foarte dificil; este un fel de haină strâmtă pe care trebuie să ți-o pui, chiar dacă îți place sau nu. Trebuie să înveți să citești, să scrii, să formezi fraze, cât de bine poți, să cazi, să te rănești, să revii mereu pe picioarele tale. De Hidalgo avea o metodă, care era adevărata metodă de a învăța bel canto, în care indiferent cât de mare este o voce, trebuie făcută ușoară, trebuie prelucrată într-o maniera flexibilă, niciodată să nu atârne în jos. Este o metodă de a menține vocea ușoară și flexibilă și de a împinge instrumentul într-o zonă unde să nu fie prea zgomotos, ci rezonant. Mai este și studiul scalelor, trilurilor, înfloriturilor specifice bel canto, care sunt un limbaj de sine stătător”. Nici ultima nu se lăsa mai prejos în a-și măguli eleva: „Un fenomen… Obișnuia să asculte toate sopranele, mezzosopranele și tenorii… Era capabilă de orice”.

La 27 iunie 1947, Maria Callas a revenit în Italia,  însoțită de basul Nicola Rossi-Lemeni, prin intermediul căruia l-a cunoscut pe Giovanni Zanatello, directorul artistic al „Arenei” din Verona, care,  vrăjit de vocea ei, îi încredințează rolul principal în opera La Gioconda de Ponchielli. Aici, îl întâlnește pe Giovanni Battista Meneghini, industriaș bogat și amator de muzică, cu care se căsătorește  la 21 aprilie 1949, deși  diferența de vârstă dintre ei era de  37 de ani. Impresariată  de însuși soțul său, Maria Callas obține în 1948 rolul principal  din opera Norma de Vincenzo Bellini pe scena teatrului din Florența, cu un succes deosebit. În decembrie 1951 inaugurează  stagiunea lirică la „Teatro alla Scala” din Milano cu opera I vespri siciliani de Verdi. Au urmat turnee în Italia (Verona, Veneția, Roma) și la Chicago, ca și la „Metropolitan Opera” din New York, „Covent Garden” din Londra, cu operele Lucia di Lammermoor de Donizetti, Aida, Il Trovatore,  La Traviata de Verdi, Norma de Belini și altele. Celebrul șef de orchestră Arturo Toscanini s-a declarat cucerit de vocea ei și a vrut s-o distribuie în Macbeth de Verdi, dar opera nu a fost inclusă în programul „Scalei”. Viața Mariei Callas se  schimbă brusc, împărțită între diverse reprezentații, călătorii și relații sentimentale cu faimosul regizor Luchino Visconti și cu directorul de scenă Franco Zeffirelli, ori cu  tenorul Giuseppe di Stefano.

În anul 1959, a fost invitată de Aristotel Onassis într-o croazieră pe yacht-ul său „Christina”, împreună cu personalități ale protipendadei internaționale, împrejurare în care s-a despărțit de Meneghini și a cucerit titlul de  amantă oficială a compatriotului ei,  o pasiune „distructivă și violentă”, cum ne-a mărturisit ulterior. Gelos peste măsură, bogatul armator  a ținut-o departe de activitatea artistică, însă, la insistențele lui Zeffirelli, a reapărut pe scenă în 1964 cu Tosca ,la „Covent Garden” (Londra), și apoi cu Norma, la Paris, însă vocea sa își pierduse strălucirea de altădată. A cântat din nou în 1965, în Tosca, la New York, după care a urmat declinul, la Roma  fiind  silită, de pildă,  să întrerupă  spectacolul Norma, după actul al II-lea, așa încât reprezentația de la Londra, cu Tosca, a însemnat ultima ei  apariție într-un spectacol de operă. Nici în  viața privată nu i-a fost mai bine, Onassis părăsind-o pentru a se căsători cu Jacqueline Kennedy, văduva președintelui american John F. Kennedy, asasinat la Dallas. În 1973 a mai întreprins un turneu mondial de concerte, un fel de „cântec de lebădă”,  împreună cu tenorul Giuseppe di Stefano, încheiat în 1974 la Sapporo, în Japonia, dar  Maria Callas nu mai era decât umbra celei care entuziasma publicul.  A urmat inevitabilul declic, s-a retras la Paris, a trăit în singurătate, aproape uitată de lume, și s-a stins  la 16 septembrie 1977 în vârstă de 53 de ani, în circumstanțe nu tocmai clare (se bănuiește că un  atac de cord i-a grăbit  sfârșitul). A fost incinerată la cimitirul Père Lachaise (după dorința sa),  cenușa fiindu-i împrăștiată în Marea Egee, lângă țărmul elen, în vara anului 1979. Gloria nu iartă pe nimeni, prețul plătit e ucigător, adesea…

Întârzii  nițel pe plaja stâncoasă și  mă las în voia simțurilor,  în starea de beatitudine  la care tânjim cu  toții. Câtă risipă  de inspirație  au mai vădit ziditorii Italiei, mă minunez întruna… Și, totuși,  la ce le-a folosit puzderia de palate zărite pretutindeni ? Ca semn al puterii, al forței financiare și politice, la ce altceva ? îmi potolesc singur uimirea revoltată.  Dintotdeauna, individul nu s-a dat în lături de la nimic  ca să-și exhibe bogăția,  superioritatea, să le-o fluture cu mândrie tuturor și să le transmită  astfel că el este capo di tuti capi…

Dar ce relaxați sunt italienii provinciali, îmi dau  impresia că viețuiesc într-o bulă  care nu  are nimic comun cu lumea noastră nebună, nebună, depresivă, chiar ! Nu se grăbesc, nu ridică tonul, nu claxonează coleric, nimic nu-i irită și nu-i scoate din calmul lor ancestral, nicidecum simulat. Îi invidiez, însă nu m-aș strămuta  niciodată din bazarul  balcanic hărăzit să-mi fie casă pe vecie!

Altminteri,  travestiți cu ghiotura… „Când eram copil, ne dezvăluie Karl Lagerfeld, am întrebat-o pe mama ce înseamnă homosexualitatea. Mi-a răspuns că e ca o culoare a părului. Nu înseamnă nimic. Nu e o problemă.” Haida-de, cum să nu însemne nimic? Este negarea însăși a naturii umane,  afrontul brutal și insolent  adus  ei ! Nu mă huliți, îmi recunosc deviaționismul  de la dogma noii corectitudini politice și îmi asum consecințele!

Mi s-a făcut foame. Ochesc un restaurant cu mese afară. Alături, un localnic spilcuit comandă  un martini și brusc îmi amintesc de o confesiune faulkneriană: „După ce beau un martini, mă simt mai mare, mai înțelept, mai înalt. După ce îl beau pe al doilea, mă simt fără egal. După asta, nimic nu-mi mai stă în cale”[4]… Mustăcesc încurcat, căci eu n-am experimentat încă licoarea cu pricina ! Nu de alta, îmi e îndestul cum sunt,  nu vreau să mă simt fără egal, ferește-mă Sfinte Sisoe de  trufie! Un altul, de la marginea terasei, se „opărește cu whisky”[5], absorbit de „muzica smântânoasă”[6] revărsată în surdină din smartphone…

Ne  întoarcem la hotel în amurg… Amân îndestul retragerea în cameră, sedus iremediabil  de atmosfera patriarhală a locului… Trăiesc asfințitul cu o voluptate tot mai rar regăsită… Dumnezeule, ce răsărit de lună, acest „soare lupesc”[7] ! Apropo, Piero mă avertizează că  în codrii  de pe dealurile  ce străjuiesc orizontul s-au înmulțit  lupii și vai de țăranii crescători de vite… Să-i propun un schimb, urși contra lupi?…  Noapte bună !

[1] Giovanni Papini, Un om sfârșit („Misiunea”)

[2] Datele le-am cules din Wikipedia

[3] Maria Trivella

[4] William Faulkner

[5] Henry Miller, Tropicul Cancerului

[6] Henry Miller, Tropicul Cancerului

[7] Aleksandr Soljenițîn, O zi din viața lui Ivan Denisovici

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]