Într-o tragică ironie a istoriei, Iliescu a murit la 35 de ani de la revoluție fiind acuzat de absolut aceleași lucruri de care l-ar fi acuzat și Ceaușescu dacă revoluția ar fi eșuat.

Sâmbăta trceută, la biserica Sf. Ilie-Rahova, și apoi la cimitir, s-a ținut o slujbă de rugăciune pentru Ion Iliescu. Nu contează cine a fost prezent și cine nu. Oricum, lumea este împărțită în două. Cei care l-au apreciat pe Ion Iliescu, care l-au înțeles, i-au împărtășit valorile morale și pe cele umane, în general,  i-au rămas fideli până în ultimul ceas. Cei care, dimpotrivă, și-au transformat frustrările și complexele de tot felul în ură viscerală l-au dușmănit până la moarte și poate chiar dincolo de mormânt.

Fiecare cu dreptatea lui și cu părerea lui. E loc sub soare pentru toți.

Raportarea la Iliescu a devenit cu timpul un criteriu de despărțire a apelor. Un criteriu de identificare nu atât a unor valori ideologice diferite, ci mai ales a unor caractere diferite. Cu cei care văd lumea altfel decât tine și-și susțin argumentat opțiunea se poate coexista civilizat. Dezbaterea electorală din 1990, cu Ion Rațiu și Radu Câmpeanu, rămâne un exemplu. Putea deveni un model de urmat și un etalon pentru alegerile ulterioare. Din păcate, a fost un episod singular.

Dar cu cei care, an de an, îți cântă prohodul pe la poartă de ziua de naștere, care se îmbracă în stafii pe la porțile spitalului și desfac șampanie în ziua morții, lucrurile stau cu totul altfel.

Cei care l-au admirat pe Ion Iliescu – l-au admirat definitiv. Cei care l-au urât – l-au urât definitiv. A mai fost o categorie  – imensă – a oportuniștilor. Care au crescut sub oblăduirea lui Iliescu, pentru ca, după ce și-au văzut sacii în căruță, i-au întors spatele. „Să ne mai lase cu sfaturile astea”, murmura prin 2002 un lider de seamă al PSD.

Demonizarea lui Ion Iliescu cu o îndârjire nemaiîntâlnită  timp de peste trei decenii pare să fi fost parte a unui proiect de țară. Un proiect prin care darul cel mai de preț pe care și-l făcuse poporul român – revoluția din decembrie – trebuia aruncat la coș și înlocuit cu fructul otrăvit al loviturii de stat.

Un popor care-și câștigase libertatea prin revoluție avea altă demnitate și alt cuvânt în lume decât dacă ar fi fost transformat în figurantul prostit al unei lovituri de stat.

Un președinte cu legitimitatea dată de o revoluție avea altă statură și alt prestigiu decât unul transformat în inculpat pentru crime la adresa umanității. De aceea, starea lucruri din țară trebuia arătată lumii în cu totul alte straie.

Iliescu era prea cinstit pentru vremurile care se anunțau. Prea clar în principii. Prea atașat unor valori umane. Cu prea multă notorietate. Și autoritate. Astfel de lideri deranjau proiectul care ne era rezervat și pe care-l vedem azi în toată splendoarea. Diferențele ideologice au fost un pretext. În fond, Iliescu este cel care stabilise punctul cardinal al  evoluției României prin Pactul de la Snagov, în 1995. Dăduse, oficial și programatic, orientarea democratică, euro-atlantică a țării. Nu în ideologia sa era pericolul, ci în popularitatea insuportabilă pe care o avea.

O fenomenală industrie a defăimării a fost pusă în mișcare. Din demonizarea lui Ion Iliescu s-au câștigat bani mulți. Ani în șir, a fost supus unui tsunami propagandistic devastator, cu tone de cărți, rapoarte, studii, articole plătite cu bani grei. Măcar pentru acest lucru cei în cauză ar trebui să-i fie recunoscători. Până și neisprăvitul care, la vedere, a fost vârful de lance angajat pentru lapidarea lui Iliescu a obținut de la CEDO o sentință în folos propriu prin care statul a fost obligat să-i plătească un mizilic de 6.000 euro.

Angajamentul „președintelui pus”

Înmormântarea lui Ion Iliescu fusese o ceremonie mută. Nimeni n-a scos un cuvânt..  Preoții și-au rostit partitura cu decență. Anterior decesului, săvârșiseră toate  cele cuvenite pentru cei pe cale de a-și da sufletul.

În tradiția populară, după slujba de înmormântare,  doritorii puteau să spună câteva cuvinte despre răposat. De data asta n-a fost așa. Cei care aveau o astfel de intenție au renunțat întrucât se anunțase că în sala Unirii, unde era depus catafalcul, va vorbi președintele în funcție, aflat la acea oră în clădire. Era precizat chiar și momentul în care se va produce minunea. Dar ora 10 a trecut, omu^ negru n-a sosit. Și nici n-a anunțat că nu mai vine.

Comentariile ar fi de prisos. Crin Antonescu l-a sancționat în stilul său, vorbind despre cei care „se răfuiesc vitejeşte cu întâmplări de acum 35 de ani”. Iar „preşedintele lor stă ascuns în birou, n-are nici curajul să aprindă o lumânare (se supără tribul), nici să asume şi să explice public absenţa (nu poate, e complicat, rişti să te bâlbâi sau să uiţi ce trebuia să spui)”.

Nicușor Dan, care este mai degrabă un președinte pus decât ales,  a catadicsit să dea un mesaj ce cuprinde o amenințare și un angajament: „Istoria îl va judeca pe Ion Iliescu, personajul central al tranziţiei anilor ‘90. Este obligaţia noastră să lămurim marile dosare ale epocii, pentru a merge asumat mai departe. Dumnezeu să-l ierte”, a transmis Nicușor Dan pe facebook, în ziua decesului fostului președinte. Este lăudabil că „președintele pus” și-a luat o astfel de obligație.

Ion Iliescu a murit sub o acuzație cumplită. Nu contează că acuzatorul este un procuror obscur, absolvent de Universitate Ecologică. Asta ne scutește de orice comentariu. Omul a primit o misiune, crede că și-a încheiat-o conform directivelor primite și trage din asta toate foloasele. S-a pensiont la 50 de ani cu gradul de general, are pensie specială, este celebru, dar mai crede și că are și o mare vocație literară. A scris – mă rog, i-au apărut – două cărți inspirate din dosarul revoluției și cel al mineriadei. I s-au organizat lansări de carte pe te miri unde și prezențe repetate pe la televiziunile compromise unde repetă la nesfârșit, în buclă, aceleași și aceleași lucruri. Aceasta a fost și rațiunea acelor cărți – să reia în public ce crede el că a fost în decembrie ^89,  trăgând de păr niște păreri proprii pe care le vinde sub forma unor adevăruri absolute.

Nu intru în detalii despre acest proces și nici despre rechizitoriul comis de acest procuror.

Concluzia finală a acestuia ascunde o tragică ironie a istoriei: Iliescu este acuzat la 35 de ani de la revoluție de absolut aceleași lucruri de care l-ar fi acuzat și Ceaușescu dacă revoluția ar fi eșuat.

Subiectul acestor rânduri nu este Iliescu. Subiectul este voința  președintelui pus de a lămuri „marile dosare ale epocii, pentru a merge asumat mai departe”. O intenție lăudabilă, care trebuie sprijinită. Pentru că, într-adevăr, au rămas destule lucruri pe care procurorul le-a ascuns sub preș și care trebuie lămurite,  indiferent la cine s-ar referi ele.

În această privință, angajamentul luat de Nicușor Dan cu privire la marile dosare ale epocii  este încurajator.

Desigur, un astfel de mare dosar, mai recent, este cel al anulării alegerilor din noiembrie 2024. Dar președintele pus nu se poate ocupa de acest dosar din simplul motiv că el însuși este cauza și efectul acelei decizii de pomină care a uluit lumea.

În schimb,  Nicușor Dan poate avea în atenție dosarul revoluției. Fiind comandant suprem al armatei și având pletora USR-istă în spate,  președintele pus poate lămuri destule lucruri importante pe care procurorul de caz le-a omis din motive neexplicate. Cu titlu de exemplu, amintesc mai jos câteva dintre ele.

„Împușcăturile” false din Piața Palatului

Acuzația concretă care i se aduce lui Ion Iliescu în rechizitoriu  este – citez – că „a indus în eroare opinia publică în mod constant, repetat, sistematic şi şi-a asumat, în intervalul 22-30 decembrie 1989, operațiunea sistematică exercitată de cadrele militare cu funcții de conducere ale MApN de inducere în eroare a opiniei publice”. Din câte se vede, este o acuzație care, în esență,  se referă la „inducerea în eroare a opiniei publice”.

Această acuzație a fost dusă de propagandă la cote apocaliptice. Ion Iliescu este considerat „inventatorul” teroriștilor,  nelipsind mult ca să fie acuzat el însuși că a împușcat oameni.

Pe tema teroriștilor, sunt cel puțin patru aspecte foarte concrete, a căror lămurire  ar trebui s-o ceară „președintele pus”.

În primul rând, fiind Comandant suprem al armatei, Nicușor Dan ar trebui să ceară un raport despre misiunea ofițerului care a declanșat simulatorul de împușcături în timpul mitingului popular din Piața Palatului. Procurorul a ocolit acest episod, care este esențial pentru lămurirea evenimentelor. Pentru că atunci, în Piața Palatului, prin declanșarea acelui simulator de împușcături,  s-a inoculat spaima și s-a dat semnalul despre existența unor „securisto-teroriști” care trag în demonstranți. 

O recunoaște și procurorul: „Fenomenul de panică indus prin sonorizare este un fenomen care nu poate fi negat. L-au resimțit sute de oameni, mii de oameni audiați. Cu toții au spus că au resimțit acea spaimă indusă de un sunet de joasă frecvență în sistemul de sonorizare din piață”, afirmă procurorul.

După care declară ceva stupefiant despre anchetarea acelor împrejurări:„Cei care au relatat despre folosirea benzii nu au vrut pur și simplu să spună cine le-a dat ordin să o distrugă. Acest lucru rămâne o enigmă, cum vor fi probabil și alte aspecte legate de Revoluție”, spune procurorul care i-a trimis în judecată pe Iliescu și pe ceilalți doi acuzați.

Cum adică, „n-au vrut să spună”? Ofițeri ai armatei române refuză să facă declarații în fața unui general magistrat militar?! Nici la ordinul Comandantului suprem nu vor răspunde?

Și cum „acest lucru rămâne o enigmă”?! Atunci pe ce bază se fac acuzațiile? Nu luptăm toți pentru aflarea adevărului?!

Ofițerul care a declanșat atunci simulatorul de împușcături trăiește, este un general împovărat de amintiri și de stele pe umeri, care ar trebui să spună cine l-a trimis în acea misiune, de unde exista acea instalație  de sonorizare, unde a fost instruit s-o folosească,  cine i-a dat ordin s-o declanșeze ș.a.m.d.Și toaate aceste informații să devină publice.

Caramitru – declanșatorul diversiunii teroriste?

Tot în legătură cu teroriștii ar trebui lămurit rolul lui Ion Caramitru  în după-amiaza și seara zilei de 22 decembrie, când de pe un TAB a ordonat foc spre Muzeul de Artă (Palatul Regal) de vis a vis.

Într-un articol publicat în „Evenimentul zilei” în 30 ianuarie 2023 se fac referiri la biografia sulfuroasă a lui Ion Caramitru, la legăturile sale cu servicii străine de informați, dar și la rolul „de-a dreptul criminal” al acestuia în acele prime momente ale revoluției (https://evz.ro/ion-caramitru-educat-de-o-fantoma-a-serviciilor-naziste-si-pus-in-dependenta-de-spionajul-britanic.html).

Autorul articolului, Mirel Curea, prim-redactor șef adjunct al ziarului, afirmă că, în opinia sa, „cel mai important rol al actorului Ion Caramitru a fost cel interpretat în Decembrie 1989. Mi-a fost foarte clar rolul nefast, de-a dreptul criminal, pe care l-a jucat în după-amiaza zilei de 22 decembrie 1989 – și chiar am scris despre cea mai neagră partitură interpretată de el, declanșarea Diversiunii Teroriste din Decembrie 1989”.

În continuare, ziaristul reia fragmente din unul dintre articolele sale anterioare,  scrise despre cele petrecute în Piața Palatului în acea după-amiază de 22 decembrie 1989:

„Ca la comandă, în jurul orelor 18.30 au apărut „teroriștii”, care trăgeau din clădirile Palatului Regal și Bibliotecii Centrale Universitare. Dar trăgeau cu grijă mare, de fapt se auzeau doar pocnete, în timp ce balconul CC luminat de reflectoare, era plin ochi de cei care tocmai puseseră mâna pe putere. Nu cădea nimeni, nu era nimeni împușcat, repet, balconul luminat era plin de echipa lui Ion Iliescu, plus alți participanți la vodevil, oamenii din Piață nu înțelegeau mai nimic: se auzeau pocnituri, dar nu se întâmpla nimic.

În acel moment, actorul Ion Caramitru a preluat inițiativa și, urcat pe un car de transmisie tv, bine luminat și el, i-a rugat pe „teroriști” să se predea: ^Opriți focul! Oamenii care sunteți în Palat, nu mai trageți, este inutil. Tot poporul român e cu ochii pe voi. Singura șansă este să vă predați. Liniștiți-vă, n-aveți nici o șansă. Piața e înconjurată de armată, de tancuri, de tunuri, de mitraliere, de oameni cu mâinile goale. Liniștiți-vă! Adunați-vă, puneți-vă în două rânduri, coborâți, veți fi preluați de armată care vă va garanta, vă va garanta integritatea corporală. Vă rog să se facă din partea armatei o delegație. Sunt 9 oameni fără uniformă, militari care să preia prizonierii. Liniștiți-vă, n-avem nevoie de panică, revoluția am câștigat-o. E păcat, Dumnezeu e cu noi. S-au primit mesaje din străinătate. Gorbaciov transmite salutările lui și simpatia pentru revoluția română^. Și i-a tot rugat, până când armata a pus armamentul greu, tunurile tancurilor și mitraliere TAB-urilor, pe cele două clădiri, ca să-i anihileze pe „teroriștii” apăruți la momentul potrivit. Dar, așa cum au apărut, la fel au și dispărut, pentru că nu a existat niciun cadavru.

Astfel, ora 18.30 a zilei de 22 devine cel mai important moment al Evenimentelor din Decembrie 1989.  Deslușirea motivelor pentru care „au trebuit să moară” 957 de oameni, atâția câți au pierit în urma declanșării Diversiunii Teroriste, se găsește exact în detaliile cotiturii petrecute în acele clipe. Va spune vreodată Ion Caramitru adevărul cu privire la acel punct de inflexiune al scenariului în baza căruia a fost Nicolae Ceaușescu răsturnat? Nu cred!”

Revenind la timpul prezent, ziaristul continuă: „Nu greșeam deloc (în afirmațiile de mai sus – n.n.). Ion Caramitru a plecat la cele veșnice fără să spună nimic, așa cum mă așteptam. Ce să spună, că a dat semnalul diversiunii teroriste menite să-i salveze lui Ion Iliescu ajungerea la putere? SĂ SPUNĂ CĂ EL ESTE CEL CARE A DAT SEMNALUL UNUI MĂCEL CARE A COSTAT VIAȚA  A  957 DE ROMÂNI?”.

Rechizitoriul alcătuit de procuror nu face trimiteri la acest episod, care este întru-totul lămuritor despre originea introducerii teroriștilor în narativul despre revoluție.

Înregistrarea video cu apelul pe care Ion Caramitru îl adresa, de pe TAB, „teroriștilor” aflați vis a vis, în Palatul Regal, se găsește în arhiva TVR. Iar dacă în mod miraculos, „s-a evaporat” de acolo, poate fi găsită aproape sigur în urma unui anunț pe Olx.

Fiecare glonț ucigaș a pornit dintr-o pușcă. A cui?

Un alt episod relevant asupra căruia președintele pus ar  trebui să ceară lămuriri este cel al distribuirii armelor de foc către populație. În plin regim autoritar, evidența acelor arme era extrem de strictă. Iar distribuirea lor „pentru apărarea cuceririlor revoluționare ale poporului” a început imediat după evenimentele de la Timișoara.

Procurorul avea obligația să demonstreze ce legătură există între miile de arme ajunse în mâna te miri cui și crearea psihozei despre teoriști. Să prezinte probe despre cine a dat ordinul înarmării populației, când a fost dat acest ordin, cum anume a fost adus la îndeplinire, câte arme și câtă muniție au fost distribuite, în care anume localități, unde sunt tabelele alcătuite la predarea armelor și muniției ș.a.m.d. Asemenea informații sunt decisive pentru lămurirea faptelor.

Fiecare glonț ucigaș a pornit dintr-o pușcă. În mâna cui era pușca? S-au creat „numeroase situaţii de foc fratricid generalizat”, afirmă procurorul în rechizitoriu. „Generarea și amplificarea psihozei generalizate a terorismului” este pusă de procuror  pe seama lui Ion Iliescu. Dar cei care aveau arme și le foloseau la întâmplare, au avut  vreun rol în „amplificarea psihozei generalizate a terorismului”?

În sfârșit, un alt episod  care ar trebui lămurit în sensul celor preconizate  de Nicușor Dan se referă la subiectul celor 60.000 morți, adică al „genocidului” anunțat de Europa Liberă că s-ar fi produs în România în acele zile. Informația  a fost transmisă pe calea undelor de vocea suavă a unui jurnalist de acolo, ajuns între timp mare demnitar în România anilor noștri. Respectivul fost jurnalist poate face lumină despre sursa acelei știri care a îngrozit întreaga lume,  despre cine a decis difuzarea ei și în ce scop.

Anunțul despre genocid nu numai că a avut o anume greutate în acuzarea soților Ceaușescu, dar a contribuit esențial la crearea unei adevărate psihoze a fricii, generată de amploarea crimelor ce ar fi fost provocate de „securisto-teoriștii” despre care vorbește procurorul. Înregistrarea video a anunțului respectiv există de asemenea la Televiziunea publică. Se află pe genericul unei emisiuni despre Europa Liberă, difuzată de TVR ani trecuți.

Să mergem, asumat, mai departe

Să ne înțelegem. Cele de mai sus sunt subiecte care nu mai au neapărat legătură cu Ion Iliescu. Au legătură exclusiv cu „marile dosare ale epocii, pentru a merge asumat mai departe”, cum spunea președintele pus Nicușor Dan.

Ion Iliescu a scăpat de un chin cumplit, inimaginabil, inuman. Îndeosebi cel biologic, suferit în zilele de spitalizare. Dar a mai scăpat și de mizeriile morale, de teapa celor care destupau șampania în ziua în care a murit.

În discuție nu mai este Ion Iliescu. Moartea lui este privită ca un triumf al celor care l-au denigrat și detestat decenii în șir. Mulți au rămas acum fără obiectul muncii.

Dar nu putem  „merge asumat mai departe”, cum ar dori președintele pus, dacă  întrebări precum cele de mai sus  nu-și vor găsi răspunsul.