Astăzi sărbătorim Ziua Culturii Naționale și împlinirea a 176 de ani de la nașterea poetului Mihai Eminescu. An de an, în această zi, privim către Luceafărul poeziei românești, pentru a redescoperi omul care a marcat definitiv și irevocabil cultura românească. Cu toții știm că Eminescu a fost mai mult decât un poet. A fost și un jurnalist incomod, un gânditor profund cu spirit rebel și un intelectual cu preocupări vaste.

Să ne întoarcem puțin la rădăcini așa cum facem la fiecare aniversare a poetului, reevaluând succint evoluția prezentului și viitorului culturii naționale românești. După cum merg lucrurile în ultima vreme, aș stinge sau estompa lumina eminesciană dacă aș îndrăzni să disec creierul culturii să văd cum îi mor sau cum îi sunt uciși neuronii! Aș prefera, totodată, să nu mai văd fețele hidoase care privesc de pe margine această cădere în gol a culturii, ridicând neputincioase din umeri. Cultura unei ţări mici este indicele cel mai important al unei naţiuni și este esențială pentru ca aceasta să fie luată în considerare, recunoscută ca entitate de sine stătătoare, cu personalitate şi valoare în mediul internațional.
În zilele noastre avem nevoie de Eminescu mai mult decât oricând! Nu știu ce soluții am avea să-l readucem în prim-plan ca pe un exemplu, un reper, o lumină a culturii naționale și internaționale! Dar, când vine vorba despre valori, idealuri modelatoare, istorie… vocile publice sunt tot mai puține și subiectul însuși pare perimat, fără rating, neinteresant atât pe plan local și naţional.

Ca de exemplu, citeam dimineață pe MEDIAFAX, o știre despre o gafă a Ministerul Afacerilor Interne de Ziua Culturii Naționale, citez : „Versurile dintr-o poezie a lui Eminescu, citate greșit. Nici titlul nu a fost cel corect.”… și dacă sunteți curioși, știrea continua cam așa:
„Câteva versuri dintr-o poezie a lui Mihai Eminescu au fost postate joi, pe Facebook, de Ministerul Afacerilor Interne, cu ocazia Zilei Culturii Naționale. Totuși, versurile erau citate greşit şi nici titlul poeziei nu era cel corect. „De vezi codrii de aramă / De departe vezi albind / Ş-auzi mândra glăsuire/ A pădurii de argint.” Mihai Eminescu „De ce nu-mi vii”, este postarea inițială pe pagina de Facebook a MAI.” Se întâmplă asta și la „case mari”, e revoltător, nu?

Cândva, nu mă puteam hotărî dacă alăturarea dintre intelectuali și politică mai are vreun sens în vremurile noastre. Mergem înainte, deci nu vom rămâne agățați de formulele neo-platoniene ale trecutului, pe când politica se construia în jurul ideii. Lumea s-a schimbat mult! S-a sucit undeva înspre prostie, lașitate, haos și indiferență, și nici o putem salva sunând la 112! Doar stăm pe margine și criticăm, oscilând între dreptate, conștiință națională versus putere.
După o simplă analiză, în modernitate și post-modernitate, orice act al gândirii este un act politic și jocul este afișat în „piața publică” târziu, abia după ce respiră culisele și se plictisesc spectatorii. Regulile au devenit perimate și exigențele de asemenea. Însă, dacă lucrurile stau astfel și interesul politic trece înaintea conștiinței și a identității naționale, cum putem spera la obiectivitate morală și respect față de adevăr din partea cuiva?

Nici măcar din partea intelectualității. A cere o revenire a lor pe scena politică, pare astăzi mai degrabă un îndemn la înregimentare, ceea ce nu e de bun augur, ba este un lucru de temut pentru toți cei ce au proaspătă în minte istoria ultimelor cinci decenii ale secolului XX. Totuși, dincolo de aceste considerente, rolul intelectualității în lume și în cultură (câtă vreme cultura rămâne una din formele de organizare și de evoluție a lumii) nu poate fi negat. Un fapt relevant pentru actualitate, starea în care se găsesc făuritorii culturii în raport cu politicul, indică, fără doar și poate, direcția în care ne îndreptăm.
Cu timpul autoritatea morală a scăzut, discursurile intelectualilor și-au pierdut parcă esența. Au devenit caduce, greu de „digerat”, rămânând atașate și oarecum bazate doar pe idei lipsite de esență. Ele și-au pierdut forma de „far călăuzitor” cum era discursul eminescian.

Constantin Noica scria „Cu numele lui magic deschidem toate porţile spiritului. Dar nu e vorba de operele lui Eminescu, ci de cultura lui, de proiectele lui, de variantele lui, e vorba de tot, de spectacolul acesta extraordinar pe care ţi-l dă o conştiinţă de cultură deschisă peste tot”.
Iar Tudor Vianu aprecia: „Eminescu n-a trebuit să lupte cu limba, i-a fost de ajuns să se aşeze în curentul limbii şi să-şi înalţe pânzele în direcţia în care sufla duhul ei”.

Și revenind la știrea publicată de MEDIAFAX, finalul este următorul, citez: „Ulterior, postarea a fost corectată. Inclusiv o persoană a scris, în secțiunea de comentarii, varianta corectă, menționând totodată și titlul corespunzător al poeziei. „…dar, precedentul a fost creat și l-am primit ca pe o nouă palmă pe obrazul culturii…
Păcat!

Angela PETRE – membră a Uniunii Ziariștilor Profesioniști din România – Filiala Pamfil Șeicaru Buzău

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]