Această ediție a podcast-ului Avangarda, cu Ionuț Vulpescu aduce în prim plan biografia unui scriitor, a unui om de teatru și, mai ales, a unui „personaj controversat”. Dinu Săraru, cel care a cunoscut frica de moarte și bucuria vieții de după Canal, creatorul fenomenului Sărindar, autorul care, între Teatrul Mic și Teatrul Național din București a scris romanele și dramaturgia literaturii mari de la finalul dictaturii ceaușiste și din decadele României libere, oferă un interviu exclusiv fostului Ministru al Culturii, Ionuț Vulpescu. Este ultima apariție publică a lui Dinu Săraru, la numai câteva zile de împlinirea vârstei de 90 de ani, punct în care împlinirile, deznădejdile, speranțele, regretele și compromisurile unei vieți trăite în avangardă, întru și pentru cultură, sunt trecute prin lupa societății ante și postdecembriste. Un om de stânga, în ciuda rădăcinilor boierești, un scriitor în vogă, în ciuda timpurilor de cenzură, Dinu Săraru povestește intimitățile unor prietenii culturale. De ce D.R. Popescu este cea mai mare pierdere în plan uman, când și cum a iertat trădările lui Eugen Barbu și cât de mare a fost bucuria împăcării cu Nicolae Manolescu, aflăm chiar de la Dinu Săraru, într-o întâlnire despre credință, sacrificiu și curaj.

DINU SĂRARU, UN PERSONAJ „CONTROVERSAT”

Ionuț Vulpescu – Scriitor, cronicar de teatru, redactor, ziarist, director de teatru și, nu în ultimul rând, om de cultură. Astfel l-am putea descrie succint pe invitatul de astăzi, domnul Dinu Săraru, o figură de prim plan a publicisticii, literaturii și a teatrului românesc. La doar 18 ani, Dinu Săraru era deja angajat ca reporter la Societatea de Radiodifuziune, apoi ca redactor la redacția Cultural, timp de aproape un deceniu. După 1960, a fost secretar general de redacție la revistele Secolul XX, Scânteia tineretului și Luceafărul. De asemenea, a fost șef al publicațiilor și al redacției culturale a Televiziunii române din 1969 până în 1977. După 1970, Dinu Săraru a devenit un scriitor cunoscut, grație romanelor sale, care i-au asigurat un loc important în istoria literaturii române. Este vorba despre romanele: Niște țărani (1974), Clipa (1976), Dragostea și revoluția (1981). De asemenea, amintim: Crimă pentru pământ (1997), Ciocoii noi cu bodyguard (2004), Ultimul bal la Șarpele roșu (2015). După trei decenii de critică teatrală, a condus Teatrul Mic și Teatrul Foarte Mic, două succese incontestabile ale teatrului românesc, al căror director a fost pentru mai bine de zece ani. Sub conducerea sa, în România au avut loc premiere unice pe plan european, cum ar fi premiera piesei Să îmbrăcăm pe cei goi, de Pirandello, sau Maestrul și Margareta, după romanul lui Bulgakov, spectacol pus în scenă la noi cu zece ani înaintea premierei din Rusia. Dinu Săraru a fost deopotrivă director și fondator al mai multor reviste și publicații culturale, dintre care revista Clipa (1991), revista Renașterea civilizației rurale românești și ziarul Țăranul român (1999). Începând cu 1998, înființează Fundația Națională pentru Civilizație Rurală „Niște Țărani”, al cărei președinte este și astăzi. În urmă cu mai mulți ani, a publicat un volum de dialoguri cu jurnalistul Vartan Arachelian, care se intitulează Jurnalul unui personaj controversat. Aș începe dialogul nostru de la acest titlu. De ce este Dinu Săraru un personaj controversat? Care sunt controversele vieții dumneavoastră?

Dinu Săraru  – Biografia mea este o biografie a unui personaj reprezentând faptul că epoca pe care am traversat-o până la 90 de ani a fost una controversată, din punct de vedere social, politic, cultural, până la absurdul adus la esență. Tot adevărul acestei biografii este literă de lege pentru mine și este literă de Biblie pentru mine, pentru că nu este niciun cuvânt în acest memorial al unui nonagenar care să nu fie acoperit de cea mai crudă, cruntă și desăvârșită condiție umană.

„Eu am reprezentat controversele epocii care m-a dus până la vârsta de 90 de ani. A trebuit să lupt toată viața mea cu toate împotrivirile care s-au așezat în fața unui om care credea și a avut voința să spună că se poate. Și această credință în acest se poate a fost încărcată de piedici incredibile.”

În această biografie, care începe cu romanul Niște țărani și care continuă cu Clipa, există un capitolul intitulat Frica. Și am revenit în toată biografia mea la această expunere, care se află în volumul al doilea al romanului, a celei de-a doua cărți a mea. Am fost în subconștientul meu marcat întotdeauna de frica experienței care s-a petrecut în romanul Clipa.

I.V. – Deci personajul Dumitru Dumitru e experiența dumneavoastră de viață, e experiență proprie? Cele trei luni de detenție…

D.S. – La canalul Dunăre-Marea Neagră! Acolo se află adevărul vieții mele. Lozinca a fost:

„Gloria aparține celor care iubesc mai mult lupta decât succesul.”

I.V. – Spuneți de frică. Ați învățat atunci să nu vă mai fie frică sau frica este un sentiment, nu neapărat paralizant, dar care v-a urmărit apoi toată viața?

D.S. – Ați pus o întrebarea fundamentală.

„Am învățat să îmi fie frică și m-am luptat împotriva acestei frici toată viața mea. Dar subconștientul meu a fost marcat de sentimentul fricii: fricii opresiunii, fricii izolării, detenției, fricii accesului la libertate.”

I.V. – Cele mai multe dintre controverse credeți că se leagă de numele dumneavoastră înainte de 1989 sau după Revoluție?

D.S. – Cele mai multe controverse se leagă înainte de Revoluție.

„Revoluția n-a făcut decât să scoată la iveală bătălia mea cu frica.”

Toate au început din secunda în care, la 13 noiembrie 1950, în veacul trecut, am fost angajat reporter la radio, de atunci a început biografia mea. Am avut noroc și de mentori foarte învățați, care m-au iubit și care m-au dăscălit, ca Alexandru Balaci, ca Mihnea Gheorghiu, ca Valentin Lipatti; le datorez foarte mult lor. Dar și ei, la rândul lor, au trecut prin momente în care frica i-a făcut să mă trădeze într-un fel sau altul. Însă eu i-am iertat, pentru că iubirea mea față de ei și experiența personală m-au învățat că ei au fost supuși, la rândul lor, acestui sentiment al fricii.

I.V. – Înainte de 1989, forța scriitorilor, a marilor scriitori, era enormă. Uniunea Scriitorilor era o structură de rezistență. Publicațiile culturale contau și erau citite. Romanele marilor noștri scriitori și volumele de poezie erau difuzate în zeci de mii de exemplare. Ce îi unea, ce îi făcea atât de puternici pe scriitori înainte de 1989 și ce i-a dezbinat după Revoluție?

D.S. – A fost un salt de solidaritate subconștientă, care i-a pus pe aceeași baricadă. Scriitori adevărați, care au înțeles să cedeze prin compromisuri de epocă, de etapă, dar să apere marile valori ale moralei, culturii mari. Și atunci s-a manifestat această solidaritate subconștientă. După 1990, această solidaritate s-a pierdut, au apărut însingurarea, izolarea, cedarea în fața greutăților, care s-au revărsat asupra întregii societăți.

I.V. – Materiale, mai degrabă, sociale…

D.S. – Și sociale, și politice, și morale, mai ales. Trebuie să vă spun că a apărut însingurarea. Astăzi îmi dau seama că societatea românească se scufundă în pierderea identității naționale de credință și de suflet. Este cea mai mare dramă pe care o trăiește societatea românească. Această scufundare, pierderea identității naționale. Suntem o colonie, care se joacă cu sufletele noastre și cu cei mici, cum îi numea Iorga, săraci. Pentru că o clasă politică, politicianistă, care cedează absolut toate obligațiile ei morale față de destinul unei întregi geografii spirituale, această societate este mânată de pierderea identității. Cei mici sunt jertfiți întotdeauna acestei sărăcii și acestei uitări.

„Nu există, după părerea mea, un om politic astăzi capabil să fie apostol, capabil să se sacrifice el pentru cei mici.”

I.V. – Cei „umiliți și obidiți”, cum zice Dostoievski.

D.S. – Da, umiliți și obidiți, care se scufundă sub jugul ignoranței celor care se îmbogățesc în fiecare secundă. Dincolo de pandemie, dincolo de amenințarea acestui flagel, dincolo de tot, se uită de o întreagă geografie spirituală, pentru ca să se îmbogățească niște oameni, ca să se prăbușească cei mici în sărăcie. Să fie jertfiți sărăciei.

I.V. – O să vă mai întreb despre relația dintre politică și cultură.

„Sunteți fiu de boier și proveniți dintr-o familie boierească, dar cu toate acestea, mărturisiți adesea, inclusiv în acest volum, că sunteți un om de stânga. Ba chiar spuneți și despre bunicul dvs. că era de stânga și era un democrat, în ciuda faptului că era boier. Cum se explică această orientare de stânga la un om născut și crescut într-o tradiție boierească?

D.S. – Tradiția boierească este a unor eroi ai războaielor de neatârnare și de identitate. Bunicul meu, boier de țară, boier de Oltenia, s-a întors de la Smârdan cu pieptul plin de decorații și a venit și a rămas în sufletul lui legat de țărani și sufletul țărănesc. Nu s-a desprins din mijlocul lor. Tatăl meu a plecat învățător înscris în Partidul Național Țărănesc, al lui Mihalache, și a fost un partid de stânga. Și a murit ca un erou, înmormântat cu onoruri naționale, la Chișinău, după împrejurări tragice, și înmormântat în Cimitirul Central Ortodox. Și când ne-am dus cu Grigore Vieru, cu Ungureanu, Ministrul Culturii, cu Serafim Saka, secretarul scriitorilor, cu primarul orașului Chișinău, ca să găsesc mormântul tatălui meu, nu mai era nimic în el. Directorul cimitirului nu știa nici românește. Exact când eu trebuia să mă bucur de întoarcerea oaselor eroului Săraru Constantin, locotenent erou, n-am mai putut să îi găsesc oasele.

„Am fost decorat de Regele Mihai I, la 10 ani, cu medalia fiului unui erou al întregirii naționale, de stânga. Am rămas toată viața de stânga și nu îmi imaginez o altă poziție decât de stânga. Că stânga îi reprezintă pe cei mici și umiliți, și obidiți.”

Și așa se justifică neamul meu de boierași de țară, eroi ai neamului românesc și ai credinței creștine românești. Credința creștină ortodoxă a fost idealul suprem și argumentul suprem al identității naționale, în acest spațiu geografic, în care s-a petrecut viața lor. Așa am fost și eu. Și am rămas în sufletul meu de stânga.

„Niciun mare scriitor din lume nu a fost altfel decât de stânga.”

Nicolae, Țarul Rusiei, n-a fost mai democrat și mai de stânga ca Tolstoi, care este Dumnezeul literaturii mondiale. Toată literatura lumii, marii scriitori care m-au ghidat pe mine au fost toți de stânga, cum au fost în epoca modernă Camus, de pildă, și Hemingway, și Faulkner; marii scriitori mondiali care au cucerit lumea au fost totdeauna reprezentanții sufletești ai celor mici.

I.V. – Și în România?

D.S. – În România a fost Rebreanu, reprezentantul lor cel mai de seamă, și Sadoveanu, și Eminescu, nu mai vorbesc, și Caragiale, pe care eu îl consider cel mai mare scriitor român și prozator. Ca atitudine și ca concepție, un om de stânga, care a simțit nevoia, la un moment dat, să se izoleze de țară și să se retragă la Berlin. Și să fie aduse oasele lui și înmormântate la Bellu. Deci tot ce avem mai scump în literatura română este de stânga și este în apărarea celor mici și nedreptățiți.

„Tot ce avem mai scump în literatura română este de stânga și este în apărarea celor mici și nedreptățiți.”

I.V. – L-ați pomenit pe Caragiale. Ați condus în două perioade diferite, în două lumi, una înainte de Revoluție, una după Revoluție; ați avut direcția a două teatre extrem de importante pentru cultura română: Teatrul Mic, între două cutremure, cum se zice, între 1977 și momentul Revoluției, și Teatrul Național din București „Ion Luca Caragiale”, în anii 2000. Aș vrea să facem o paralelă între aceste două momente. Încă o dată – două lumi care sunt opuse. Momentul Teatrului Mic. Emisiunea noastră se cheamă Avangarda – Avangarda cu Ionuț Vulpescu. A fost un moment de avangardă în cultura română. Dacă ne gândim la Richard al III-lea, cu Iordache, la Pirandello, Maestrul și Margareta; Niște țărani, care s-a montat atunci. Toate se întâmplă în acest timp: startul regizoral al unor nume mari din cultura noastră, o pleiadă de actori extraordinari. Pe final, după ce Iosif Sava fusese interzis la Televiziunea Română, l-ați invitat la Teatrul Mic și au avut loc niște serate extraordinare în 1988-1989…

D.S. – El recunoaște că el a fost disident pentru că eu i-am garantat disidența.

 

FENOMENUL SĂRINDAR

 

I.V. – Hai să vorbim un pic despre fenomenul Teatrului Mic din acea perioadă.

D.S. – Vreau să vă spun că fenomenul Sărindar s-a datorat unui mare regizor și unui mare om de teatru, care a fost Mihaela Tonitza, alături de Cătălina Buzoianu, ca regizoare.

I.V. – Mihaela, soția lui Ștefan Iordache.

D.S. – Și Ștefan Iordache. Ei au fost actorii principali ai acestui fenomen – Sărindar. Am scris un roman dictat orb la mașina de scris și romanul se numește Ura din ochii vulpii sau Marea dezamăgire a Teatrului Mic. Să știți că și atunci am apelat la compromisuri, așa-zise compromisuri mari. Că în familia Ceaușescu era un tânăr foarte învățat și foarte civilizat, și foarte citit, matematician, de altfel, și care a fost de la grădiniță îndrăgostit de o fetiță cu care a stat în bancă – Donca Mizil. Și ei, când m-am dus ca să apăr Maestrul și Margareta…

I.V. – Vorbiți de Nicu Ceaușescu!

D.S. – Nicu Ceaușescu a venit și de pe poziția lui de fiu al dictatorului, cu Donca Mizil, la vizionarea spectacolului, noaptea.

„S-a urcat pe scenă și a îmbrățișat actorii. A fost un gest extraordinar pentru fiul unui dictator.”

I.V. – Despre ce piesă vorbiți?

D.S. – Despre Maestrul și Margareta.

I.V. – În regia Cătălinei Buzoianu.

D.S. – Da. Și, după aceea, a fost Ivona. Principesa Burgundiei și, pe urmă, a fost tot așa – am apelat la ei, a fost Richard al III-lea, care a fost unul din marile spectacole împotriva dictaturii și împotriva autocrației…

I.V. – Cu Ștefan Iordache în rolul principal.

D.S. – Tot așa, a trebuit să apelez la nucleul tânăr din familia Ceaușescu. Și a venit primul adjunct al culturii, care era Ion Traian Ștefănescu, un intelectual de mare clasă, și cu Zoe Ceaușescu, și au văzut spectacolul. Zoe Ceaușescu, la un moment dat, zicea: „Actorii pe scenă!”. Și a apărat spectacolul. Acestea au fost marile compromisuri ale mele și care au fost controversele biografiei mele.

I.V. – Ne întoarcem la titlul cu Arachelian. A mai fost un moment foarte important legat de o montare a lui Silviu Purcărete, cu O scrisoare pierdută, chiar în preajma Revoluției.

D.S. – Am vrut să demonstrez că Teatrul Mic nu este un teatru subordonat dictaturii, dimpotrivă. Și am găsit în Silviu Purcărete și în scenograf, și în actori o solidaritate extraordinară.

„Odată cu acest fenomen s-a produs și primul atac împotriva dictaturii din România. Asta e culmea acestei biografii controversate.”

I.V. – În Sărindar este chiar locul unde erau publicațiile de stânga, pentru că eu am vorbit de stânga politică. Adevărul și Dimineața. Chiar vizavi de Teatrul Mic, clădirea aceea a fost demolată. Nu mai există astăzi și nimeni nu a putut să o salveze.

D.S. – Pe această scenă s-a demontat pentru prima dată, într-un spectacol la care au participat, ca represalii, procurorul capitalei, conducerea partidului întreg, pentru că a fost o surpriză uriașă pe scena asta, în care se lupta împotriva dictaturii; a fost demontată chiar dictatura….

I.V. – Era o parabolă, înfățișa totul altfel… Cu Leopoldina Bălănuță, care ducea un rol în travesti extraordinar. Era o demitizare a regimului politic. De ce credeți că dintre toți oamenii de cultură, cei mai iubiți sunt actorii? Mai mult decât scriitorii, mai mult decât artiștii plastici, mai mult decât compozitorii, actorii sunt cei mai iubiți de public.

D.S. – Pentru că am avut o generație de actori în veacul XX și la începutul veacului XXI de mari conștiințe actoricești și artistice. Și, iată, mari valori morale, care au depășit chiar scriitorii din epocă.

I.V. – Deci conștiința lor morală…

D.S. – Da, și aveau o popularitate extraordinară. Ați făcut o observație excepțională. Ei au fost cei care au demonstrat conștiința identității naționale, conștiința credinței în religia creștin-ortodoxă și cei care au fost purtători de cuvânt și apostoli, în cel mai deplin înțeles al cuvântului.

I.V. – După 10 ani în care ați condus Teatrul Mic, ce simțiți când vă gândiți la momentul ianuarie 1990, când a trebuit să părăsiți Teatrul Mic?

D.S. – A fost un moment cumplit din biografia mea. A trebuit să plătesc, cum a spus Valeria Seciu, „singur”… să plătesc singur. Pentru că am tras actorii după mine în aventura mea spirituală, antidictatorială și de stânga. Actorii aceștia mari, în frunte cu Ștefan Iordache și Carmen Galin, au părăsit Teatrul Mic odată cu mine. Am trăit din nou sentimentul fricii, pe care l-am descris în volumul II din cel de-al doilea roman, Clipa.

„I.V. – Cum v-ați simțit atunci, în ianuarie 1990, nedreptățit, singur, trădat?

D.S. – M-am simțit singur și trădat, și în pericol de a mă întoarce la canalul Dunăre-Marea Neagră.”

I.V. – Deci nu mai era o lume care să amintească de asta. S-a întors din nou frica, sentimentul fricii.

D.S. – Sentimentul fricii l-am trăit extraordinar…

I.V. – Ce v-a dezamăgit cel mai tare în momentul acela?

D.S. – Faptul că s-a putut petrece în țara asta o trădare a conștiinței naționale și a identității naționale, care acum se scufundă.

„Cel mai mare pericol care amenință identitatea națională este scufundarea acestei identități, pierderea valorilor acestei identități naționale și creștin-ortodoxe.”

Pentru că la noi, să știți, domnule ministru, identitatea națională s-a întemeiat pe credința creștin-ortodoxă, care ne-a ținut în picioare.

I.V. – Zece ani după aceea ați revenit și ați preluat Teatrul Național din București.

D.S. – A fost cea mai mare ambiție a mea să joc Apus de soare. Și a fost un moment de teatru extraordinar la care, alături de șeful statului, care era un om de stânga, un intelectual de stânga, au venit Patriarhul României, mitropoliții toți, episcopii toți, și au asistat la premieră.

„Iar Patriarhul Teoctist, care era venerat și iubit de întreaga suflare creștină românească a spus: << Domnule Săraru, a fost acest spectacol cea mai frumoasă Liturghie la care am participat!>>”

 

DE LA FRICA DE LA CANALUL MORȚII, LA DISPREȚUL FAȚĂ DE TRĂDĂRILE REGIMULUI BĂSIST

 

„I.V. – În 2004, v-ați dat demisia din postul de director al Teatrului Național, odată cu plecarea profesorului Răzvan Theodorescu, de la Ministerul Culturii. S-a zvonit atunci că ați demisionat pentru a nu fi demis din funcție de către noul președinte Traian Băsescu. Este adevărat lucrul acesta?

D.S. – Așa e. E adevărat. Că nu am vrut să îi dau satisfacție unui om care a trădat, după părerea mea, interesele și siguranța, și interesul național.”

I.V. – Fusese și episodul acela cu statuia lui Caragiale din perioada de mandat de primar al lui Traian Băsescu.

D.S. – Am avut o controversă cu el. Și ca să nu fiu pus în situația de a fi demis, am plecat eu înainte.

I.V. – Deci sunteți împăcat, ați făcut ceea ce trebuia să faceți în acel moment.

D.S. – Da, am fost împăcat în acel moment.

I.V. – Scrieți în ultimele cărți și pe blogul de la Adevărul, scrieți foarte mult despre locul unde v-ați născut, despre Slătioara. Ați făcut și o fundație în urmă cu 23 de ani. Care a miza Fundației? De ce ați vrut să faceți această fundație? De ce vă refugiați mereu în aceste amintiri despre Slătioara?

D.S. – Pentru că Slătioara a fost… Eu m-am născut la Râmnicu Vâlcea, la spital, dar viața mea se leagă de Măgura Slătiorului, de biserica creștin-ortodoxă a Slătiorului, de sărbătorile, de calendarul creștin, de biografia mea de creștin. Vă spun, domnule ministru, că sunt convins că datoria mea, dacă s-a împlinit prin ceva, a fost prin faptul că eu cred în Dumnezeu și cred în singura nădejde care ne-a mai rămas acum, Dumnezeu.

 

CULTURA ÎN PANDEMIE

 

I.V. – Cultura românească trece de doi ani printr-o perioadă de criză. Trece de mai multă vreme, dar pandemia a accentuat această perioadă.

„D.S. – Vreau să vă spun că ați semnat, ca Ministru al Culturii, unul dintre cele mai frumoase și nobile acte de respect a identității naționale, cumpărând pentru istorie Conacul de la Florica, în care Regele Carol I i-a pupat mâna, în sicriu, lui Ion C. Brătianu. Este pentru mine gestul pe care nu l-a făcut niciun intelectual român până astăzi și vă înscrie în istorie pentru acest gest.”

I.V. – Mulțumesc! Era pentru prima oară când Ministerul Culturii își exercita dreptul de preemțiune, pentru o clădire de patrimoniu, după foarte multă vreme.

D.S. – Da, acolo s-a plămădit identitatea națională și toate actele mari ale identității naționale, la Florica. Și dumneavoastră ați apărat acest moment.

I.V. – Cultura trece de aproape doi ani printr-o perioadă foarte dificilă. Subfinanțarea, cauzată mai mult sau mai puțin de contextul pandemiei, a dus lumea culturală la limita subzistenței. Dumneavoastră ați mai trăit o perioadă dificilă a culturii, mă refer aici la perioada comunistă, când cenzura îngreuna și uneori împiedica desfășurarea firească a acestui sector. Considerați că impedimentele de azi: subfinanțarea, indiferența guvernanților, tratarea culturii ca domeniu periferic reprezintă niște piedici mai mari chiar decât piedicile impuse de cenzura comunistă? Cu alte cuvinte: este mai greu astăzi să avem o cultură performantă decât era atunci, pe vremea cenzurii? Ce credeți despre aceste două pericole?

D.S. – Ați făcut o observație pentru care vă felicit.

„E mai greu astăzi decât sub cenzură. Este mai periculos, este sub imperiul fricii, pentru că este rezultatul unei inculturi, a unei subdezvoltări alfabetice a clasei politicianiste. Este mult mai grav. Mult mai grav și mai periculos pentru identitatea națională ce se petrece acum.”

Și să știți că va fi foarte greu în timp, în timp istoric, să ne regăsim echilibrul care să păstreze identitatea națională, prin limbă și prin alfabetizarea clasei politice. Vă dați seama că, oricât de condamnabilă ar fi acum, nu este, că dacă ar fi condamnabilă, ar fi ceva măcar… Dar este ignorarea tezei Brătienilor: „Prin noi înșine”. Este un act de înaltă ținută intelectuală.

 

TRĂDARE, CENZURĂ ȘI SECURITATE: DINU SĂRARU, (NE)RĂSFĂȚATUL UNEI EPOCI ȘI PRIETENIILE LUI

 

I.V. – În relația cu cenzura, cum au fost cărțile dumneavoastră? Ați fost un răsfățat al epocii sau cărțile dumneavoastră au avut probleme grave? Cum considerați că a fost?

D.S. – Am avut la romanul Clipa, la Niște țărani, a fost oprit romanul foileton, din cauza unui denunț că descriu colectivizarea ca fiind forțată și supusă presiunii Securității. Și a fost oprit romanul. După ce l-am terminat, în conducerea comunistă au fost trei oameni care erau intelectuali: unul era Cornel Burtică, fiu de țăran din Butești, din deal, și care avea un cult al istoriei naționale și al identității naționale, Ștefan Andrei, unul din marii intelectuali ai acestei țări, posesorul celei mai frumoase biblioteci pe care a avut-o cineva în România și al treilea, Dumitru Popescu, care, cu toată îngâmfarea lui de „Popescu-Dumnezeu”, a creat… acești oameni au creat un climat care s-a manifestat cu mijloacele posibile atunci, favorabile ideii de cultură națională și de identitate națională. Nu pot să trec peste asta, pentru că le-am cunoscut familiile, i-am cunoscut și pe ei. Romanul Niște țărani s-a jucat la Teatrul Mic sub influența lui Dumitru Popescu „Dumnezeu”, care era președinte numit în comisiile ideologice ale partidului. Și vreau să vă spun că filmul Clipa a fost apărat de acești trei oameni și a devenit și astăzi, când se rulează pe toate televiziunile, așa cutremurător, că nu își poate cineva imagina că un asemenea film a putut să se producă atunci, în epoca aceea. Dar erau intelectuali cu care puteai să vorbești. Astăzi, analfabetismul acesta funcțional… a ruinat tot. Suntem victimele analfabetismului funcțional.

I.V. – Spuneți-mi un prieten pe care l-ați avut înainte de 1989, din lumea literară sau culturală, și pe care l-ați pierdut după Revoluție, din pricina orientărilor politice diferite?

D.S. – A fost un prieten care mi-a rămas ca prieten, că am scris despre el când făceam critică teatrală și literară, și când mă manifestam la Luceafărul cu Eugen Barbu: D. R. Popescu, de care sunt, nu despărțit, dar nu mai are vocația prieteniei, care ne-a legat, și în familie și peste tot.

„D.R. Popescu a fost o pierdere pentru mine și rămâne o pierdere.”

Deși, chiar ieri am vorbit cu el, dar el este foarte obosit…

I.V. – Un mare scriitor, a fost președintele Uniunii Scriitorilor într-o perioadă foarte complicată, când a apărat breasla literară, cât a putut s-o facă. Și un dramaturg de prim plan. Deci Dumitru Radu Popescu este unul dintre cei cu care nu mai aveți același tip de relație pe care o aveați înainte de Revoluție.

D.S. – Da, eram legați de familie, de soție, de copii. Și acum am vorbit cu soția lui, Angela, aseară…

I.V. – Și piesele lui s-au jucat la Teatrul Mic.

D.S. – Sigur că da. A fost una dintre piesele extraordinare care s-a jucat la Teatrul mic, curajoase.

 

„LUI EUGEN BARBU I-AM IERTAT TOATE TRĂDĂRILE. CU NICOLAE MANOLESCU M-AM ÎMPĂCAT”

 

I.V. – Și un prieten, tot din lumea literară și culturală, care v-a însoțit așa, de-a lungul vieții? Nu contează că a fost înainte sau după Revoluție. Un om care v-a rămas apropiat. Un om care a traversat epocile, că în lumea literară e destul de complicat…

D.S. – A fost Eugen Barbu. I-am iertat toate trădările, pentru că era un mare scriitor și este autorul unei mari capodopere împotriva dictaturii, în romanul Principele, care este un mare roman. Dacă ar fi fost tradus la timp și în timp, acolo era unul din scriitorii cei mai mari ai Europei și nu numai ai Europei.

I.V. – Ați folosit sintagma „l-am iertat”. Pe cine ați ierta, în afara lui Eugen Barbu, dintre toți cei care puteau să facă mai mult pentru România și nu au făcut?

D.S. – Pe cine aș ierta?

„A venit să se împace cu mine un critic literar foarte instruit și care n-a scris niciodată despre mine, și care a refuzat să scrie despre mine. A venit la Slătioara și ne-am împăcat, și l-am iertat. Se numește Nicolae Manolescu.”

I.V. – Marele critic și istoric literar. Când v-ați văzut cu domnul profesor?

D.S. – Acum o lună am vorbit cu el. Dar a venit la Slătioara și ne-am împăcat.

I.V. – Și dumnealui are rădăcini vâlcene.

D.S. – Da, sigur că da. Este, din păcate, pentru mine, care eu am fost victimă a legionarismului agresiv, fiu dintr-o familie legionară. Dar a cerut să se filmeze, să se pozeze cu mine și a apărut în presă, el cu romanul Niște țărani și eu lângă el.

I.V. – Cel mai longeviv critic literar, rubrica lui de la România literară era dintre cele mai citite… pe vremea când revistele culturale aveau un impact extraordinar. Spuneți-mi, care este talentul pe care și-ar fi dorit să îl aibă Dinu Săraru, pe lângă cele pe care le-a avut în această viață? Ce alt talent ați fi vrut să aveți în afară de acesta de a scrie?

D.S. – La mine se împletesc și se amestecă scrisul cu teatrul. Romanele mele, toate, au fost, cu una sau două excepții, au produs filme și piese de teatru, pentru că am avut acest talent al dialogului și al reprezentării lumii țărănești cu o vocație care m-a definit. Am o carte la care țin foarte mult, dincolo de Niște țărani, bineînțeles. Se numește Ultimul țăran din Slătioara. Este cartea care închide în ea închinarea mea față de țăranul român.

I.V. – Aș vrea să știu care sunt întâlnirile esențiale din viața lui Dinu Săraru? Cui datorează Dinu Săraru ce este el astăzi? Oamenii care au influențat biografia în modul cel mai important?

D.S. – Nu sunt oamenii, sunt împrejurările vieții cu care m-am bătut eu.

„M-am bătut să demonstrez că gloria aparține celor care iubesc mai mult lupta decât succesul. A fost lozinca mea fundamentală.”

N-aș putea să spun, dar să știți că se leagă de biografia mea ultimă ca scriitor și om de teatru un intelectual pe care îl și numesc „duhovnicul” meu, Varsanufie, căruia îi datorez ultimele trei romane: Ura din ochii vulpii, Corida și Marele premiu la Monte Carlo. Și am scos acum o selecție de articole din tablete, care sunt dedicate Măgurii Slătiorului, pentru că Măgura Slătiorului a fost universul hotărâtor al biografiei mele creștin-ortodoxe. Cât despre prietenii mei…

„Singurul meu mare prieten pentru totdeauna și pentru o viață întreagă a fost Adrian Păunescu, cel căruia i-am dedicat romanul Niște țărani și toate scrierile mele. El este, pentru mine, prietenul absolut.”

Am fost dator și rămân dator să spun că Valeriu Râpeanu a fost prietenul permanent, solidar, aproape de fiecare rând scris de mine până în ziua de azi. Și cu el am vorbit și ieri. Și el e bătrân și obosit, și neputincios, dar nu mă pot despărți de el, pentru că el a fost un mare-mare prieten al meu, și în fața cenzurii, și în fața partidului.

I.V. – Un editor important.

D.S. – A fost solidar cu mine, și cu o diplomație rară, de mare intelectual.

„Îi datorez toată scriitura mea lui. El e cel mai mare exeget al lui Nicolae Iorga. Prietenia cu el a rămas ca o icoană.”

I.V. – Există în biografia dumneavoastră vreun compromis la care vă gândiți și pe care n-ați mai vrea să îl faceți? Gândindu-vă retrospectiv. Am amintit câte ceva din perioada când ați fost director la Teatrul Mic. Este un moment anume la care vă gândiți și care v-a rămas?

D.S. – Nu știu dacă există așa ceva.

„Dar cred că aș fi în stare să o iau de la început.”

I.V. – Asta e foarte bine. Când credeți că v-ați simțit cel mai liber, când ați avut capitalul acesta de libertate? Și când această libertate a fost necesară, dar nu suficientă, ca să fiți fericit?

D.S. – Am fost fericit să trăiesc împlinirea unui vis, pe care nu l-am nutrit, să știți. Eu am fost directorul fenomenului Sărindar și am fost cu toată frica, cu tot consumul nervos, cu toată bătălia, luptând cu prostia, cu îngâmfarea, cu oportunismul, cu trădarea, cu înșelăciunea… au fost momente la Teatrul Mic care nu au putut să egaleze niciodată ce am trăit. Dar nu m-am gândit să mă urc pe scaunul pe care au stat Ion Ghica și Caragiale.

„Și să știți că o coincidență care mă obsedează și acum este că m-am născut în aceeași zi și la aceeași oră din noapte în care s-a născut și I. L. Caragiale.”

I.V. – De ce credeți că mediul politic românesc e, în general, imun sau ignorant față de cultură? Ați simțit vreodată, în cariera dumneavoastră, că a fi om de cultură înseamnă să rămâi în avangardă față de mediul politic?

D.S. – Da, am simțit de nenumărate ori, dar n-am izbutit să răzbesc. Au fost momente iluzorii, cum trăim iluzia asta acum. Eu am făcut, și familia mea, toate cele trei vaccinuri, și am crezut că, dacă am făcut cele trei vaccinuri, suntem apărați de virusul acesta nenorocit, dar nu e adevărat. E o iluzie.

I.V. – Ce credeți că s-a schimbat cel mai bine în România în ultimii 30 de ani? O reformă sau o idee care s-a schimbat în bine radical, față de ce era înainte de 1989?

D.S. – S-a schimbat ideea de speranță, dar pe măsură ce a trecut timpul și ideea de speranță s-a prăbușit.  Niculae Gheran, care s-a consacrat operei lui Liviu Rebreanu, și-a scris pe piatra mortuară o singură inscripție: „Ferește-mă, Doamne, de mai rău!”. Ce poate să fie mai rău, să te ferească Dumnezeu, decât de moarte? Am scris un articol, o tabletă, în care am spus că această lecție pe care ne-o dă Gheran, care e un scriitor cu vocația rebreaniană, a ajuns să și semene cu Rebreanu – atât de devotat a fost editării operei lui Rebreanu – să scrie: „Ferește-mă, Doamne, de mai rău!”

I.V. – Cum credeți că se simt scriitorii, oamenii de cultură, în general, creatorii în pandemie? Ce înseamnă pandemia pentru un creator?

D.S. – Creatorii s-au însingurat, s-au izolat, s-au îngrădit într-un cerc restrâns, care, până la urmă, mustește în fiecare om; și-a găsit expresia în această însingurare, în această izolare. Prin această bucurie pe care mi-o faceți dumneavoastră, să veniți la mine, un om atât de tânăr și de învățat, care a făcut școala teologică, unde s-a făcut foarte multă carte și filosofie, îmi dați sentimentul că sunt și eu vizitabil și accesibil la societate.

„I.V. – Deci însingurarea credeți că e boala cea mai rea din pandemie?

D.S. – Da, cea mai rea.”

I.V. – Când ați fost în biografia dumneavoastră în avangardă? Când credeți că a fost momentul de vârf al avangardei lui Dinu Săraru?

D.S. – Trei momente au fost. Am avut curajul să joc Maestrul și Margareta și să joc Scrisoarea pierdută. Dar s-a plătit atât de scump secunda aceea de fericire, că am putut să fiu eu însumi când la Teatrul Mic s-a jucat și Maestrul și Margareta, și O scrisoare pierdută. O denunțare atât de savantă și de cutremurătoare a dictaturii.

I.V. – Deci Maestrul și Margareta, O scrisoare pierdută, ambele sunt legate de Teatrul Mic. Și vorbeați de trei momente. Un al treilea?

D.S. – Al treilea a fost ambiția mea de a aduce tineretul la teatru. Și l-am adus și la Teatrul Mic.

„Pentru că se stătea toată noaptea, de la Capșa până la casa de bilete; dormeau cu chitarele și cu umbrelele, și cu ploaia, ca să apuce bilete la Niște țărani și la Maestrul și Margareta, și la Ivona. Principesa Burgundiei.”

Am adus tineretul și la Teatrul Național cu piesa cu marii actori: Beligan, Dinică și Moraru.

I.V. – Tache, Ianke și Cadâr. Pentru că ați evocat trei momente de avangardă ale lui Dinu Săraru, vă rog acum, pentru că acesta este formatul acestor dialoguri, să enunțați trei idei revoluționare, care pot produce o schimbare în evoluția societății românești și în reconstrucția ei. Trei idei care să ducă România mai departe.

D.S. – O idee: întoarcerea la carte. Întoarcerea la cultură, la lectură, la filosofie, la istoria națională. Asta ar fi o mare idee, dar cineva ar trebui să fie apostolul acestei cauze. Și a doua idee ar fi: întoarcerea la limba română, la limba română adevărată, curată, la limba română care să ne păstreze identitari în lume.

„Noi acum suntem și o colonie a limbii engleze.”

E o iluzie că mă adresez culturii franceze, dar cultura franceză își apără limba. Și este o lecție la care se ajunge foarte greu.

I.V. – Prima este întoarcerea la carte, a doua este întoarcerea la limba română. Și a treia?

D.S. – V-aș putea spune: întoarcerea la Biserica Ortodoxă Română. Și la faptul să creadă lumea că nu ne poate apăra astăzi decât prin Dumnezeu. Asta ar da o tărie mai mare decât o are biserica acum. Dar e greu. Da, întoarcerea la gândul că singurul nostru aliat în lupta cu viața și cu toate endemiile cu putință este Dumnezeu.

 

UN NONAGENAR ÎN PANDEMIE: TESTAMENTUL LUI DINU SĂRARU, ÎN ULTIMUL INTERVIU PUBLIC ACORDAT LUI IONUȚ VULPESCU

 

„I.V. – O ultimă întrebare legată de acest moment al pandemiei și al acestei lupte cu boala. Frica de moarte sau dragostea de viață? Ce vi se pare că s-a ivit mai mult din conștiința oamenilor în această perioadă?

D.S. – Frica de moarte. Se moare atât de ușor în această țară și în această lume… Incredibil! Nu mi-am putut imagina că se poate muri atât de ușor, că se poate plăti atât de scump viața… cu moarte.”

I.V. – Ați avut în perioada aceasta oameni apropiați pe care i-ați pierdut?

D.S. – Foarte mulți, pe care i-am iubit enorm și care nu mai sunt, și care m-au sărăcit, m-au izolat, și în familie, dar prietenii mei… Atât de singur… Dacă n-ar fi fata asta, care e de față cu noi [n.r. Alexandra Săraru, fiica lui Dinu Săraru] și soția asta, ea și Ruxandra, eu n-aș mai putea trăi.

„De pildă, vă spun cinstit, că am obosit să mă lupt pentru viață. Am obosit, am ostenit. Ați fost o rază de lumină pentru mine aici. Și vă leagă în sufletul meu de un act de istorie națională, pe care puțini și-l pot înscrie în biografie. Am ostenit să mă lupt pentru viață. Dacă nu i-aș avea și nu i-aș iubi atât de mult pe membrii familiei mele… sunt singur pe lume… dar sunt nopți întregi când nu pot să dorm de grija lor, că nu pot să fiu mai puternic, să mă bat pentru viață. Și am ostenit.”

M-ați deturnat de la osteneala mea.

I.V. – Asta a fost și intenția!

D.S. – Și să vă fericesc că atât de tânăr aveți viața înainte! Eu nu mai am viața înainte. Dar meritați să fiți unde sunteți acum.

 

„ÎMI DORESC SĂ AM NOROCUL SĂ MOR LA MINE ACASĂ!”

 

I.V. – Și la sfârșit, dacă din ceea ce nu v-am întrebat eu și ați vrea să spuneți, aveți ultimul cuvânt. Orice gând, orice întrebare nerostită de mine să afle acum răspunsul.

D.S. – Ce îmi doresc?

„Să am norocul să mor la mine acasă, aici, în casa asta. Așa îmi doresc, să fiu împăcat, să nu trebuiască să fiu rupt de acest spațiu, de această atmosferă, de acest echilibru sufletesc. Să nu mă pună viața în altă situație. Atât îmi doresc.”

Am mari doctori care sunt extraordinari și care s-au străduit în zilele din urmă, cum este profesorul Lascăr, pe care îl iubesc extraordinar și el mă iubește, și care e o minune a chirurgiei românești, și care are un prieten, o doctoriță atât de mare… că una e să fii medic și alta e să fii doctor. Un medic este doamna Bartoș, care l-a făcut pe un prieten al vieții mele, Episcopul Gherasim, să ajungă la 99 de ani și trei luni. Vă dați seama! Și această doctoriță a stat zilele acestea cu mine și înainte de a veni dumneavostră aici, i-am spus că veniți aici și s-a bucurat. Am doctori mari de tot în toate domeniile. Unii au pierit ca profesorul Oproiu, de pildă, care a fost o minune a gastroenterologiei românești. Și ca Gherasim, care a creat la sânul profesorilor universitari mari, fiu de țăran și el. El încă este mai bătrân ca mine. M-a ajutat Dumnezeu să cunosc în lumea medicală oameni care m-au iubit și care au sărit pentru mine. Și nu știu cum să le mulțumesc. Uitați, și pentru asta, vă datorez multe: faptul că pomenim, cu acest prilej, pe Irinel Popescu, tot mare chirurg și pe Mircea Beuran, pe care îl cunosc din școală, din facultate, care e unul din marii chirurgi ai țării acesteia. Și doctorița mea de la Slătioara, care e fiică de cântăreț de biserică, care e un savant și care mă cunoaște foarte bine, cu care vorbesc și de trei ori pe zi, pe care o întreb și de ce mi se clatină o geană.

I.V. – Eu vă mulțumesc foarte mult pentru acest dialog, vă doresc multă sănătate, să ajungeți la vârsta Preasfințitului Gherasim Cristea, ca să îi ajutați pe doctorii pe care i-ați pomenit. Pentru mine e un privilegiu că am stat astăzi de vorbă!

D.S. – Pentru mine a fost, și pentru cei care au fost martori, a fost o bucurie mare de tot! Dacă aș putea să vă însoțesc până acasă la dumneavoastră și la familia dumneavoastră, că avem aceeași rădăcină comună – fiu de învățător și de preot, ar fi minunat. Ne-am întâlnit cu aceeași tradiție, cu aceeași educație, cu aceeași cinste și cu același devotament pentru țară.

I.V. – Nici eu nu am avut niciodată un complex că m-am născut la țară. Vă mulțumesc mult!

Disclaimer: Informațiile prezentate în acest articol sunt preluate din surse publice iar la redactarea textului s-a utilizat inteligența artificială. În cazul în care sesizați erori sau neconcordanțe, vă rugăm să ne scrieți la [email protected]