Ultimate magazine theme for WordPress.

Doctorul chirurg Dan Oprea: ”Fără suflet, fără sentimente, sala de operație devine un tribunal… Un pacient îți încredințează, la modul propriu, viața”

0 3.794

 

Un fel de preambul: Dan Oprea, chirurg cu amplitudine profesională incontestabilă la Spitalul Județean Ploiești, a dat publicității o scrisoare deschisă în care prezintă situația dezastruoasă cu care se confruntă personalul medical din cauza lipsei de finanțare. Redăm un fragment:

„Un județ precum al nostru nu reușește să aibă un spital competitiv. Nu sunt bani pentru nimic… O instalație de sterilizare cu etilenoxid zace de peste un an și nu se poate repara, deși compresorul buclucaș nu costă mai mult de 2.000 euro. Noi folosim bisturie electrice de unică folosință, de zeci de ori, ața cu ac sertizat se găsește sporadic (…) Pense Liga Sure? Un lux sporadic. Disector ultrasonic – racheta cosmică… Halate, câmpuri moi, de pe vremea lui Pazvante”, dezvăluie medicul în scrisoarea deschisă publicată de Telegrama, explicând ca în aceste condiții, „intervențiile chirurgicale devin un adevarăt hazard”.

Medicul spune ca din punct de vedere tehnic, aparatura spitalului „suferă de boli cronice”.

„Nu sunt garnituri de cauciuc, toate scapă bioxidul de carbon, astfel încât la o colecistectomie se consumă sute de litri în loc de 20-30 litri. Instrumentarul este uzat în ultimul hal, pensele sunt cu greu folosite, de multe ori legate cu ață chirurgicală. (…)

Și cu toate astea, Dan Oprea nu se dă batut. „Iubesc din toata inima mea acest spital umilit, abandonat de toți. Aici am cunoscut împlinirea mea profesională”.

– Domnule Dan Oprea (vă zicem astfel fiindcă trebuie apelat omul, el e domn, nu profesia care e doar importantă), sunteţi unul din profesioniştii medicinei cu bisturiul în mult hulitul spital din Prahova. Citim o scrisoare deschisă a dumneavoastră care a devenit arheologică – e din 2013 – dar continuă să fie şocantă şi vie. Ce s-a schimbat de atunci la Spitalul Judeţean al Prahovei?

– Am fost angajat în Spitalul Județean de Urgențe Ploiești, în iarna anului 1991, după primul an de secundariat, pe care l-am petrecut la Spitalul Clinic Dr. Ioan Cantacuzino, Clinica Chirurgicală Ion Juvara, în ,, grija ” Profesor Dan Rădulescu. În spitalul din Ploiești funcționeaza două secții chirurgicale. Ceea ce ați citat dumneavoastră, din 2013, nu a fost o scrisoare deschisă, ci o replică la un comentariu postat de o persoană, referitoare la o situație din spital, pe o platformă online. Ulterior acest răspuns a devenit, nu știu cum, viral, și toată povestea a devenit un subiect național. Mărturisesc că nu am avut intenția de a crea o știre, ci, pur și simplu m-am revoltat pentru că mi s-au părut nedrepte acuzațiile din acea postare. Despre sistemul nostru sanitar se discută mereu, în perioadele electorale sau când apar situații dramatice și revoltătoare, în diverse instituții medicale. Ceea ce mă surprinde de fiecare dată, este faptul că toată lumea se arată revoltată, dar în final se scriu câteva hârtii, se schimbă câțiva conducători, dar, în final lucrurile continuă în aceeași notă. Mă tot uit și aștept cu speranța să apară o strategie unitară, coerentă de modernizare și ,,creștere sănătoasî ”a acestui sistem atât de văduvit în toți anii de după 1989. Pur și simplu nu există o astfel de strategie, atât de necesară, pe termen mediu și lung ”. Fără să acuz politicienii diverselor partide, poate bine intenționați, ,,reformele” lor sunt la mâna unor oportuniști, nespecialiști, unii cu mici interese în zonă. Nu se poate ca un fost șef de restaurant, sau proprietar de lac de pescuit, sau mai știu eu ce fost sindicalist să decidă ce necesități are un spital sau sistemul sanitar, în ansamblu. Vine D-l Raed Arafat, un om potent în politica sanitară românească și decide să modernizeze serviciile de urgențe. Foarte bine, dar cifrele pe care le dau ei de persoane salvate, nu sunt intocmai corecte. Ei intervin de urgență în diverse situații, stabilizează victimele, le cresc șansele de supraviețuire, dar acele victime ajung din unitățile de primiri urgențe, într-un serviciu de ATI, într-o sală de operații, într-un serviciu de terapie coronariană dintr-un spital, unde medici profesioniști închid procesul de salvare a vieții! Ei sunt finanțați, plătiți, promovați în media, dar spitalele rămân cu aceleași mijloace învechite, obosite. Spitalele de stat, în marea lor majoritate, sunt lăsate să funcționeze în condiții mizere și improprii unui act medical de calitate. Serviciile medicale sunt foarte prost plătite de către casele de sănătate,astfel încât, spitalele au veșnic datorii. Încă mai avem somități medicale în țara asta, ar putea cineva să-i adune și să le solicite crearea unei politici sanitare ,,apolitice”, cu obiective, alocări de fonduri și termene de realizare, pe perioade lungi de timp, astfel încât să nu mai fie permise campanii electorale cu promisiuni nerușinate, uitate din prima zi de la preluarea puterii.

– Aţi primit acum câteva nopţi vizita-anchetă a ministrului Sănătăţii. A fost aşa, ca un iureş. Pentru noi, ca jurnaliști, reprezintă o formă şmecheră şi eficientă de propagandă electorală. Cu ce s-a soldat pozitiv pentru durerile acestui spital vizita doamnei Pintea, cea care – ştim mulţi – va candida pentru funcţia de primar la Baia Mare şi-şi construieşte migălos un portret adecvat acestei funcţii la care visează?

– Este evident caracterul electoral al vizitelor Doamnei Ministru de resort în spitale. Desigur că nu dânsa este responsabilă de situațiile întâlnite, dar ca un om normal, nu îți poți închipui că vei găsi altceva decât realitatea. Poți controla, poți sancționa, dar în prealabil este necesar să aduci îmbunătățiri notabile în sistem. Există o știre despre un laborator de radioterapie pentru pacienții oncologici, deschis la Oradea. A fost și în Prahova un astfel de proiect, dacă nu mă înșel, dar propunerea de finanțare a picat prin votul aleșilor noștri. Asta diferențiază atitudinea altora față de investițiile în sănătate de a celor din administrația din Ploiești.

– AMPress pregăteşte o carte cu “Greii medicinei româneşti”. Sunt, cei mai mulţi, din generaţii mai vârstnice, dar portretul dumneavostră profesional, de izbânzi medicale, vă califică din punctul nostru de vedere, şi nu doar, pentru a fi aşezat în această galerie unde sunt mari şi celebri chirurgi. Povestiţi-ne, vă rog – cartea va fi dată gratis studenţilor la medicină şi tinerilor care visează să devină medici – de ce, cum, în ce împrejurări ale copilăriei şi adolescenţei v-aţi visat doctor?

– M-am născut în Focșani, am copilărit în Galați, unde am terminat liceul, acum Colegiul Național ,,Vasile Alecsandri”. Am optat pentru Medicina generală, la Iași, unde am fost admis în anul 1978, iar după stagiul militar obligatoriu, la termen redus, m-am prezentat la cursuri. Decizia de a face chirurgie a apărut târziu, în anii de stagiu de trei ani, în Spitalul Județean Galați, unde am cunoscut și admirat chirurgi de elită. Doctorul Covrig Roland, doctorul Maftei Octavian, doctorul Debita Mihai, au fost cei care mi-au arătat frumusețea acestei specialități. M-au adoptat, m-au crescut, m-au învățat și încurajat și astfel am devenit chirurg de chirurgie generală. Le sunt recunoscător și le voi păstra memoria, întreaga mea viață. Am fost preocupat de la început de întrebarea: – am abilitățile tehnice de a urma această specialitate? Îmi aduc aminte că îl trimiteam pe tatăl meu să vorbească cu ei și să-i întrebe dacă pot să merg pe acest drum. În disperarea mea, veneam seara de la spital și exersam pe pernele din casă diverse suturi chirurgicale. Îmi tremurau mâinile și transpiram gândindu-mă că poate nu voi reuși să fiu un bun chirurg. Văzusem prin spitale destui chirurgi lipsiți de cele mai elementare abilități chirurgicale, adevărate catastrofe pentru pacienți. Dar poate că cel mai important lucru pe care l-am învățat de la acei oameni, a fost faptul că fără componenta morală, orice abilități profesionale ai avea, sunt fără folos. Un pacient îți incredințează, la modul propriu, viața sa, iar când iei bisturiul în mână și atingi pielea unui om trebuie să fii conștient de responsabilitatea imensă care stă pe umerii tăi. De aceea ori de câte ori am un incident intraoperator, acesta apare menționat în diagnostic sau descrierea operației. Trebuie să știi cu claritate că trebuie să dai totul și să închei intervenția pe care ai început-o, cât de bine se poate. Nu poți pleca și nu te poți preface că nu ai fost acolo! Până la urmă, după multe frământări interioare, am ales chirurgia generală la primul examen de secundariat după 1989, examen așteptat și necesar, deoarece în acea perioadă se crease un deficit de medici specialiști, serios. Am iubit chirurgia și o iubesc și acum. Însă nu sunt convins că am abordat corect această profesie. Chirurgia nu este de loc ușoară. Între agonie și extaz, granițele sunt destul de șterse.

– Ce modele româneşti aveţi?

– Tatăl meu mi-a fost și chiar după săvârșirea sa din această viață, continuă să-mi fie model și mentor. El nu a fost medic, ci inginer geodez. Mi-a fost tată, frate, confident, sfătuitor și orice am avut nevoie în viață. Influența sa mă însoțește și astăzi cu aceeași prospețime. Cu el am prins primul păstrăv într-un pârâu de munte, din zona ,,raiului copilăriei mele ”, Darmoxa. Nu mi-am căutat alte modele în viață. Desigur am apreciat și am fost recunoscător multor oameni pe care i-am întâlnit în această viață. Datorez multe, multora și îi țin în gând și suflet la loc de cinste. Am pomenit mai înainte câteva nume ale unor medici pe care i-am iubit din toată ființa mea. Aș adăuga câțiva profesori de la Iași: Profesorul Adomnicâi; Profesorul George Popa, îmi amintesc că la vizită ne așezam unul în spatele celuilalt, în așa fel încât să fim cât mai puțin vizibili. Dânsul se învârtea pe lângă noi și ne întreba diverse. Învățam cu disperare, încercând să facem față, iar după ani de la terminarea facultății, tratam cu ușurință și nonșalanță pacienți cu diverse afecțiuni cronice. Doamne ! De câte ori i-am mulțumit pentru școala pe care a făcut-o cu noi. Dacă ne prezentam onorabil la vizită ne recita câte o strofă de Omar Khayam, sau ne povestea câte o istorioară despre mari poeți sau scriitori români. Profesorul Brânzei, o somitate a psihiatriei românești. Avea doi câini din rasa Saint Bernard, care se mișcau liber prin amfiteatrul imens, unde ținea prelegeri la care, pe lângă mediciniști, participa toată floarea intelectualității ieșene. Soția mea era însărcinată în 2-3 luni, la examenul de psihiatrie. Cum a văzut-o, a recunoscut starea ei și a avut grijă să se acomodeze cât mai bine, să nu aibă emoții, ce să spun, un om excepțional. Avea obiceiul să ia antiinflamatorii, pe care le avea într-un recipient de sticlă colorată, pe birou. Asta a fost și cauza morții sale. A facut o hemoragie digestivă superioară pentru care, am auzit că a refuzat o rezecție gastrică. Ținea la integritatea fizică a omului. Ciudățenii ale marilor personalități! Am văzut cu propriii mei ochi o ședință de hipnoză, efectuată pe scena amfiteatrului. Un coleg arab a avut îndoieli vis-a-vis de ceea ce se întampla acolo. Domnul profesor l-a invitat pe scena, l-a hipnotizat, a făcut levitație cu el, i-a introdus o sârmă prin amândoi obrajii, fără să se vadă vreo urmă fizică, ne-a lăsat perplecși. Nu cred că era pământean!? Profesorul Pendefunda … Doamne, ce oameni mari! Am să pomenesc și pe Profesorul Rădulescu – Spitalul Cantacuzino, Clinică chirurgicală care poartă numele unui ilustru chirurg român Ion Juvara. Ne-a predat niște cursuri în anul de secundariat care mi-au folosit întreaga mea carieră. Avea un talent didactic ieșit din comun . Doctorul Băescu, Ploiești, care mi-a repartizat prima mea colecistectomie și a avut răbdarea să mă asiste, fără să scoată un cuvânt, pe tot parcursul intervenției, iar la final m-a bătut ușor pe umăr, ca încurajare și afecțiune. Doctorul Oprea Mircea, care mă ,,certa” tot timpul pentru numele pe care îl port.

– Ce vă enervează în societatea românească şi ce vă face s-o iubiţi totuşi, aşa cum iubiţi, cu durere, spitalul din Ploieşti unde, fără sculele trebuitoare, ca pe front, aţi operat cu succes şi aţi realizat performanţe atribuite de obicei marilor clinici?

– Eu aveam exact jumătatea vârstei de acum, la evenimentele din 1989, adică 30 de ani. Terminasem facultatea, fusesem repartizat împreună cu soția mea, la Galați, la Spitalul Județean. Aveam cu mine un sac plin cu speranțe și așteptări, crezând în naivitatea mea că vor veni schimbări rapide și consistente în învățământ, sănătate, în politică, societate, în general. Cât este de ciudată viața unui chirurg, în România … Cu mâinile, inima și capul său, dă viață, în cel mai concret mod posibil, și totuși societatea îi refuză traiul în demnitate și onoare! Oare se vor schimba vreodată aceste obiceiuri? De multe ori spun chirurgilor mai tineri, sau celor care doresc să devină chirurgi cât de important este să-și mențină de-a lungul carierei un echilibru moral. Acesta este foarte important! Spre deosebire de multe alte profesii, chirurgul este nevoit să lucreze cu oameni bolnavi, uneori cu boli grave sau foarte grave. Bolnavul suferind, speriat, dezorientat, care își vede viața, familia, speranțele, amenințate de o boală malefică, parșivă, își schimbă brutal și total prioritățile. Atunci el este vulnerabil, nu știe ce urmează, ce se va întâmpla cu viața lui! Chirurgul apare ca un demiurg, salvator, singura speranță, omul în mâinile căruia își pune viața! Este o onoare pentru medic, dar și o responsabilitate imensă. De aceea nu pot să sufăr acei medici care, atunci când pacientul solicită un alt specialist, îl atacă verbal și îi distrug bietului om și ultima speranță. Un chirurg adevărat, un om și un profesionist în adevăratul sens al cuvântului, trebuie să se poziționeze mult deasupra unor asfel de meschinării. În fond atât pacientul, cât și medicul, se merită unul pe altul! Cum să ai un comportament imoral, cum să fii meschin și invidios, iar în clipa următoare să fii capabil să iei decizii importante și cu impact vital asupra bietului pacient? Cred cu tărie că prima calitate a unui chirurg trebuie să fie demnitatea și moralitatea!! Ești uneori obligat de situația din plagă să iei decizii și să-ți asumi responsabilități majore, și tu, demiurgul, trebuie să garantezi cu competențele și caracterul tău pentru viitorul pacientului. Trebuie să fii deasupra lucrurilor ăstora minore, neimportante, să fii liber, să nu simți nevoia de a demonstra ceva, cuiva, oricui, să poți decide cu sufletul ușor, liniștit, să alegi ceea ce trebuie bolnavului și nu ceva care să te poziționeze undeva, în raport cu alții…. De multe ori decizi singur, hotărăști destinul pacientului, acolo, în plagă, în câteva momente, suveran…. Doar tu și conștiința ta. Se spune că, chirurgia este o profesie de echipă, da, dar doar unul decide, echipa este acolo, pregătită să ajute ca deciziile tale să se materializeze în cele mai bune condiții. Democrația nu-și are locul în plaga operatorie, acolo nu este timp să votezi, să tragi la sorți! Chirurgia mecanicistă, riguroasă, corectă, este, până la urmă, o manufactură. Doar dragostea de oameni, empatia, sensibilitatea, ridică chirurgia la rangul de artă, aduc acea dumnezeire, care insuflețește chirurg și pacient, care fac o operație sângerandă și mutilantă să pară frumoasă! Fără suflet, fără sentimente, sala de operație devine un tribunal, unde tronează rigorile reci, seci, lipsite de simțire, unde se dau verdicte, se condamnă, medic și pacient deopotrivă! În România este aproape imposibil să fii și să te menții la un astfel de standard moral și profesional. Totul e murdărit, maculat, distrus de relația asta meschină, materială, care unește medicul și pacientul. Nu mai există demnitate, sănătatea se vinde și se cumpără, ca la piață, viața se negociază, în funcție de valoarea profesională a medicului, de standardul socio-profesional al pacientului! Este cumplit, de peste 25 de ani așteptăm ca această mizerie morală să fie curățată de compromisul ăsta meschin și penibil. Nimeni nu face nimic, toți se complac în această situație jenantă și distructivă. Pacientul vine rar la medic, dar medicul trăiește această umilință permanent, până când degradarea morală este ireversibilă! Murim în fiecare zi în supa asta oribilă!! De mici, de la început, suntem învățați de profesorii noștri, de mediul universitar, că așa trebuie să fie, că avem un standard de păstrat. Este un fel de cocoașă pe care suntem învățați să o purtăm mereu și mereu, să o perpetuăm și în final să o considerăm ca un drept absolut. Nu mai vedem omul ca un bolnav, cu suferințe grele, ci ca pe o sursă de venit! De multe ori mă întreb cum mai poate un chirurg să decidă, obiectiv și bine intenționat, dacă pacientul, chiar are o afecțiune care necesită un tratament chirurgical. Calea spre abuz, spre trădarea principiilor morale și profesionale este larg deschisă. Nu mai există standarde, există un portofel, care trebuie vămuit. Îmi amintesc, cu mare jenă o situație pe care am trăit-o de pe margine (mai bine zis am asistat la ea). Un mare chirurg, profesor, cu clientelă selectă, un nume mare, opera un cancer de colon stâng. Ca de obicei, în sala de operație, se desfășura un adevărat spectacol de măiestrie profesională, la care noi, micii secundari, de pe margine, eram martori tăcuți, emoționați și partizani (profesorul nostru e cel mai mare!!). Totul părea să se desfășoare magistral, ajutoarele nu mai piridideau cu laude, profesorul era într-un fel de transă mistico-chirurgicală, era un nemuritor pe un vârf de munte, privind nepăsător și suveran la bieții muritori din jur, subjugați de competența absolută a magistrului! Accident…profesorul taie ureterul stâng, și nici nu sesizează incidentul. Micii secundari se foiesc, își dau coate, comentează pe șoptite…toată vraja se volatilizează….profesorul își dă seama de incident…. – Toată lumea afară din sală! Rămâne doar echipa chirurgicală…. A doua zi, pacientul este prezentat, cu operația pentru cancer și…o nefrectomie stângă pentru o leziune renală concomitentă, descoperită intra operator. Omul acela, profesorul, magistrul, deși conștient că toți din acea sală au înțeles ce s-a întâmplat de fapt, a negat realitatea și a mistificat diagnosticul. Un secundar, rezident, sau cum s-o mai numi el, ce a putut învăța din pățania asta? Ce exemplu moral? Ce cale de urmat în viață? Din acea clipă, pentru mine, acel om și-a pierdut pe vecie statutul de om, de medic, de dascăl, de profesor!! A dispărut aura de excelență…și eram în plin proces de formare chirurgicală și morală. S-au mai schimbat lucruri în spital. Chiar în această perioadă se renovează și se modernizează ultimile secții ale spitalului. Dotările din blocul operator s-au îmbunătățit oarecum, dar există în continuare o reacție întârziată la nevoile stringente. Mă frustrează vizitele diverșilor agenți de vânzări ai diverselor firme de dispozitive medicale, care ne prezintă echipamente performante, moderne, la care nici nu visăm să avem acces. Ne luptăm pentru cele strict necesare și sperăm la zile mai bune. Mă bucură însă faptul că din ce în ce mai multe voci din sistem au curajul să ia atitudine împotriva nedreptăților, lipsurilor, subfinanțării din sistem. Acești oameni vor schimba cu adevărat ceva în următorii ani! Eu personal mi-aș dori să existe mai multă comunicare și mai puțin orgoliu în relațiile dintre medicii spitalului. În rest îmi doresc să rămân cât mai aproape de patul bolnavului și de sala de operație. Pentru mine nu există altă dorință, în plan profesional vorbind. Eu mi-am mai pierdut din elanul revoluționar în ultimul timp.

– Ce citiţi?

– Am decis că trebuie să-mi acord mai mult timp pentru mine. De vreo trei ani mă antrenez intens într-o sală de fitness, mi-am schimbat dramatic aspectul fizic, merg mult cu motocicleta, parca încerc să recuperez din timpul petrecut în bula profesională. Spital, policlinică, antrenamente de cinci ori pe săptămână, îmi rămâne puțin timp pentru citit. Încerc să mă apropii puțin de filosofie, cu pași mici și ezitanți. Sunt interesat mai ales de latura metafizică a filosofiei. Mă fascinează teoria eternei reîntoarceri a aceluiași – Nietzsche. Încerc să descifrez gândirea complexă a lui Heidegger despre ființă și timp …. cam greu pentru unul care a citit mai mult tehnică chirurgicală. Iubesc pictura, la nivel de amator, am câteva lucrări ale unor pictori români Sorin Adam, Iacob Lazar, Bejgu, Suciu, etc.

Interviu realizat de Giorgiana Radu și Lucian Avramescu pentru volumul ”Greii medicinei românești”

AMPress


APRECIAZĂ ARTICOLUL !

loading...

loading...

Spune ce crezi

Adresa de email nu va fi publicata