Lucian Avramescu: Eu doar cu tălpile pot vorbi pământului reavăn

Desculţe, tălpile mele cuvinte de dragoste spun ierbii, îndemnuri la mângâiere
Eu doar cu tălpile pot vorbi pământului reavăn vara
Şi iarna tot cu ele zăpezii
Care le primește dubla penetrare

Câtă mirare, nimic confuz ca un legământ

Cum de știu atâtea cuvinte tălpile mele
Pe care vocea nu le mai știe?

Și palmele vorbesc
Alfabetul lor e uneori ca o duioasă rugăciune
Alteori scriu rime pe sânii pereche ai iubitei mele
Pe care îi înfioară
Fiindcă nimic nu pare mai pasionat de poezie decât
Trupul slobod al sânilor unei femei care cheamă seara

A fi mut e privilegiul de a vorbi ca vântul
Care răsfiră abia înmugurita salcie
A fi mut este să pui talpa ta din țărână
Peste țărâna miriștilor
Iar ele se vor recunoaște sigur
Ca două păsări care au cuibărit în același zarzăr

Firește că mint nițel
Pentru a supraviețui,
Firește că nu-i o bucurie să duci mâna la gură
Crezând că ai prins fluturele arzător al cuvintelor
Iar ele se ascund în scorburi

O scorbură e chiar gâtul meu
Acolo un șarpe hămesit înghite vietatea jucăușă a verbelor
Uneori cuvintele sunt uriașe, ca niște declarații de război,

dar șarpele muțeniei poate înghiți
Un elefant care e mai mare decât
Cuvântul elefant

Eu mimez fericirea de a fi mut
Am învățat să mă mint
Doar vouă vă spun adevărul –
Tălpile mele sângerează când vorbesc
Cu țărâna care le cheamă
Țărâna care-și recuperează partea pierdută,
Sinele însuflețit de iarbă și vulturi

23 martie 2021, Sângeru