Lucian Avramescu: Azi noapte m-am trezit de treizeci de ori să văd cât e ceasul

Azi noapte m-am trezit de treizeci de ori să văd cât e ceasul.
Și cât era?
Era unu și un sfert, unu și paisprezece minute, unu și unu care nu făceau laolaltă de scădere și de adunare ora două.
Nu asta te-am întrebat? Cât era ceasul?
Păi era cât un castron de perete, apoi era cât luna și arăta bine fără minutar. Luna fără orar și minutar și secundar arată bine, rubensiană, în pielea ei de pepene galben goală, nerușinat de rușinată.
Ce griji te munceau de cercetai continuu ceasul de parcă veneau rușii să ți-l fure – davai ceas, davai tramvai, davai ce mai ai?
Mă temeam să nu mă prindă zorii dormind?
Și?
Și nu apucam să-ți spun ție buni zori!
În consecință?
Buni zori și să ai sufletul luminat ca un pepene în care ai aprins o candelă!
Asta-i tot?
Tot!
Ne revedem în limba sanscrită a serii, când încep să mă uit din nou la ceas spre a nu rata zorii.

25  iunie 2021, Sângeru