Buni zori, prieteni! M-am extras din somn cu imaginea care stăruie în mine a unei femei care se piaptănă. Este poate o amintire din alte amintiri care se suprapun și întretaie. Femeia are părul lung și pieptănatul în fața neînșelătoarei oglinzi îi ia o mare parte din viață.
Femeile nu se grăbesc când se piaptănă. E clipa lor astrală de mângâiere de sine, când bărbatul devine inutil, ca un șifonier care se uită fascinat sau plictisit, după cum îi e culoarea ochilor și a gândurilor. Gândurile bărbaților sunt mereu albastre, spre deosebire de gândurile femeilor care sunt blonde, sau arămii sau verzi ca primăvara. Unele sunt ca lumina de întunecate și de brunete.
De ce nu se grăbesc femeile când se piaptănă? Ele folosesc o trusă mai bogată decât a unui chirurg care intră în operație pe cord sau a unui electronist de televizoare sau de mașini de spălat. Mai nou au un fel de fier de călcat, ca un clește de tortură, cu care își lungesc părul care devine fierbinte ca plita. Părul lor lung devine și mai lung sub o lungă mângâiere. Te întrebi dacă nu le doare? Poate, dar e o durere care le face plăcere, altfel de ce ar insista reluând și reluând, pe tot parcursul lui fragil, fiecare fir de păr până când se face cât infinitul și miroase a pâine caldă, scoasă din cuptor?
Străbunica, fiindcă există și o arheologică amintire, o epocă de piatră a pieptănatului la femei, își spăla îndelung părul în spatele unui șopron, iar vara strălucitoare lumina copaia de lemn în care se clăbucea abundent, cu săpun de casă. Nu știa că o văd și nici eu nu știam că o văd, din pricina asta nu pricep originea de mică sălbăticiune a amintirii. Își usca părul la soare și-l pieptăna, trecând palma peste urmele lăsate de cealaltă, care plimba cu încetinitorul un pieptene de os, cu dinți deși, încât te întrebai cum de încape firul de păr între ei. Țiganii, în complicata lor negustorie, vindeau țărăncilor piepteni de os, frumoși ca niște bijuterii de fildeș.
La New York am văzut într-o dimineață, era să scriu ca aceasta – nu să zic fiindcă eu nu mai știu să zic – dar nu e încă lumină afară, așa că ștergeți ”ca aceasta”, un grup de tinere rase pe cap, vesele, cu alură sportivă. Intr-o mică piațetă s-au despărțit dar apăreau peste tot cu capetele lor lunguiețe ca niște mingi de rugby. Puteau fi niște băieți năstrușnici, dar sânii lor dolofani învingeau orice dilemă.
Femeile rase pe cap nu se piaptănă sau poate că se piaptănă în gând, supuse unui ritual ancestral. E ca și când pe un bărbat care și-a pierdut un picior în război îl doare mereu acel picior care nu mai e.
Nu știu dacă erau urâte, dar nu-mi plac femeile marțian. Îmi plac doar femeile care se piaptănă așa cum vântul piaptănă noaptea copacii, iar frunzișul de tinere agrișe răspunde cu un foșnet de rară plăcere și încuviințare.
Am vrut să dedic un poem femeii care se piaptănă. E ca și când ar pregăti lumea de naștere. E ceva umbros și astral, ca înduioșarea. Dar m-am luat cu povestitul în zori și iată-mă-s în fața voastră care râdeți desigur de mărturisirea de gând a poetului.
Să aveți o zi lungă și frumoasă, ca un păr proaspăt îmbăiat de femeie.