Lucian Avramescu: Cum te-ai ferit de prăpăstii?

 

A primit întrebarea în ochi mai întâi
Şi în aerul care dilata noaptea
Şi a zărit-o pe frunza cu care își acoperea grabnic pudoarea
Întrebarea se odihnea acolo ca un fluture liniștit
Care zburase în verile lungi

Cum te-ai ferit de prăpăstii?

Distribuie prietenilor

Mai întâi și întâi, spuse el,  nu m-am ferit niciodată de ceva ce nu este,
Nu există prăpăstii
Imaginația geografilor și geometrilor și geodezilor
A fabricat prăpastia  ca pe ceva în care cazi
Mergi pe fundul prăpastiei și nu vei mai cădea

Mergeau pe fundul unui râu secat
De-a bușilea mergeau
Bărbatul în față
Iar femeia era în spatele lui fiindcă
Frunza i se auzea foșnind, ciudat, ca o lacrimă
Iar lacrimile nu foșnesc niciodată
Doar nu erau lacrimi de hârtie

Mi-e frică, spunea femeia,
Sunt prea multe prăpăstii și nu mai pot înainta
Atunci bărbatul s-a întors s-o îmbărbăteze
Scufundându-se cu toată încrâncenarea bărbăției lui
În tandrele ei neliniști
Iar femeia, într-un lung târziu a adormit pe brațul,
Care era cât o prăpastie, al ocrotitorului ei

În fiecare zi mergeau și el spunea:
Să nu privești niciodată în jos, ci
Numai în față,
În față e neteda nemărginire, spunea în timp ce picioarele lor mergeau pe sârmă, ca la circ,
Dar spectatorii muriseră demult,
Iar ei erau ultimii, perechea de început sau perechea de sfârșit

El știa că adânca, cea mai nesfârșită prăpastie e cerul,
În cer te puteai prăbuși cu adevărat
Nu existau balustrade, scări de întoarcere,
Și așa a început să-i scrie liniștitoare poeme despre cer
Iar ea a înflorit privind cu încredere cerul
27 ianuarie 2021, Sângeru