Lucian Avramescu: Dă-mi, Doamne, înapoi nu vocea, ci ecoul vocii mele

 

De chemam către văi
umbra nemuritorului început
glasul meu se întorcea
învelit în polenul dragostei

Dar mut fiind
Eu nu mai trăiesc bucuria ecoului

De pe dealuri
Ca un lup singuratic
Urletul meu umplea luna
De dădea peste ea de plină ce era
De ecoul buzelor mele
Dar azi nu mai pot
Scoate acel urlet de putere și slavă

Pe cel mai înalt munte de mă sui
Strigătul meu neauzit e ca o prăbușire în gol
Ecoul e întoarcerea
A-ului în A și B-eului în B
Dar acum literele se scufundă în cenușa lipsei lor
De a deveni sunete

Ecoul e întoarcerea la viață a vieții
Așa cum diminețile se răsucesc pe călcâie după
Cum răsare astrul luminător,
Întoarcerea șoaptei în matca adevărului
Ecoul este dovada că tot ce se găsește în juru-ți
Se umple de iubire

Pot trăi singure vorbele fără ecou
Cu poetul care strigă fără strigăt de la un munte la celălalt?

Putem trăi fără vorbe
Dar fără ecoul lor niciodată
Mută e nemărginirea
Iar tristețea se face de cremene

Ecoul e ca umbra
Nu poți fi fără umbră
Decât o miime de secundă în amiază
Când soarele îți înghesuie
Umbra sub tălpi

Dă-mi, Doamne, înapoi
Nu vocea, ci ecoul vocii mele

19 martie 2021, Sângeru