Lucian Avramescu: Dacă-ar fi să piară râsul, ca și plânsul deodată

 

Dacă-ar fi să moară iarba
De pe pajiștea iubirii
Unde să mai crească plopii
Să se mai sărute mirii

Dacă-ar fi să cadă moarte
Rândunelele din cer
Unde să-mi îndrept privirea
Cerului ce să-i mai cer

Dacă-ar fi să piară râsul
Ca și plânsul deodată
Nu-i așa că fără suflet
Ar fi lumea asta toată

Dar nimic din toate zise
Scoase dintr-un crunt coșmar
Nu se-ntâmplă, răsar zorii
Dintre tufe de mărar

Iarba umblă pe coclauri
Curtea mi-a umplut-o toată
Plopii, fără soț, desigur
Își duc viața ne-nsurată

Rândunelele, cu aripi
Opresc grindina în nori
Și mă-ndeamnă să vă zic
Blând, prin scris, din nou, buni zori

3 iulie 2021, Sângeru

P.S.
Mi-am amintit, cum am deschis ochii,  patru versuri. Erau dintr-un text al meu pe care compozitorul Marcel Dragomir, fie-i țărâna fără apăsare, a compus un cântec pe care Mirabela Dauer l-a cântat magistral și a luat cu el premiul I la un festival international din Bulgaria socialistă. Apoi a abandonat cântecul, iar eu l-am uitat pe hârtia dată compozitorului. De ce mi-a venit acum în mintea mea de mut această strofă, prima? Pentru a pune pe ea altele, scrise iute, spre a  vă spune, cu drag, salutul meu matinal. Să aveți o zi de iulie cumsecade!