Lucian Avramescu: De ce m-am sculat cu noaptea în cap? Să vă spun buni zori!

 

Ce întrebare?! Ca un cuvânt oarecare de mirare
Unde ar putea sta noaptea decât în cap?

M-am sculat cu noaptea în cap să vă spun buni zori!
Nu-i un fel de declație de iubire, ci e chiar o declarație de iubire,
Pentru tine femeie, pentru tine iarbă, pentru tine pepene
Care te crapi ca un deal prin care se strecoară mustul dulce al luminii.

Buni zori și ție, îngere,
Păzitorule, înaripatule, văzutule de nevăzut ce-mi ești.

Nu cumva tu ești îngeriță?
Când cerului i-am dat-o cu dreaptă cununie pe Maria, făcând-o Regină a lui Dumnezeu,
Nu-i trebuia și ei pentru delicate trebuințe o suită alături
Să-i potrivească rochia de raze,
Cununa iubirii pe frunte
Oricum, o suită de intimități
Precum în cer așa și pe pământ
Pentru care tu înaripatule nu ești îngăduit
De aceea convingerea mea și chiar dorința mea este ca îngerii să fie doar feminitate însuflețită
Pentru a putea așeza mărgele la gâtul Maicii Domnului

Tu nu îndeplinești cerințele
Rămâi cu noi pe aici să spunem buni zori mierlei
Care de la trei glăsuiește sub geam
Ca o mică acioaie, cu veselă și nevăzută anatomie,
Să-mi spună mie că viața merită trăită
Că norii sunt din catifea azurie
Și ce dacă alfabetul nu mai produce cuvinte
Și picioarele mi-au obosit de greutatea de a mai căra picioare
Atâta vreme cât inima nu a obosit să se transporte pe sine,
Neliniștită ca iarba sub vântul tremurător?

Bună după amiaza și ție, care ți-ai ridicat somnul în mâini mai târziu, tocmai le spuneam matinalilor că viața merită trăită.

Ți-o repet și ție
Care ai privilegiul de a găsi iubirea întreagă
Zvântată la soare sau zvântată la ploaie,
Udă de roua eternității

M-am sculat să vă spun buni zori, ca mereu,
Decupând o nouă anafură din sufletul meu, care, ca și al vostru, se încăpățânează să fie
17 iunie 2021, Sângeru