(Autor: Lucian Avramescu, 02 Iunie 2014 – 20:57. Publicată de Emilia Diaconescu, pe contul său de Facebook,  profesor pensionar şi prieten drag sufletului meu, care-mi procură bucuria de a-mi reaminti poezii de care eu nu mai am habar, pierdute prin ziare sau reviste) .

Cineva cheamă pe nume frunzele
şi frunzele toate dau raportul asupra frumuseţii lor înverzite,
apoi cheamă pe nume stâncile
şi stâncile toate dau raportul
asupra frumuseţii lor sub tunete şi fulgere,
iar Dumnezeu, fiindcă el strigă catalogul, pare mulţumit.
Apoi ia la rând peştii şi păsările şi luna
care vine şi ea, cât e ea de lună, şi dă raportul
despre cât de frumos luminează sărutul
celor ce se iubesc.
Toate, ca la un turnir, vin şi se apleacă,
dând raportul despre frumuseţea lor care, când sunt păsări,
e o frumuseţe de zbor şi când sunt peşti, e o frumuseţe care înoată.
Apoi strigă, în ordine alfabetică, patriile,
patriile vin şi raportează despre frumuseţea lor
care e, mai ales, frumuseţea oamenilor care locuiesc acolo,
în numele lor vorbesc de obicei regii.
Curând va veni rândul patriei mele,
cine va vorbi în numele ei, fără să se bâlbâie,
cine va da raportul despre cât de frumoasă e patria mea?
Dar dacă patria mea nu mai poate raporta nimic
nimic, nimic?
Înspăimântat, ca un copil la primul lui mare examen şcolar,
nici n-am băgat de seamă că sunt strigaţi acum pe nume oamenii
şi oamenii toţi vin şi raportează ce au făcut ei
cu frumuseţea pe care Dumnezeu le-a dat-o
şi curând îmi va veni mie rândul.
Ce să-i spun eu? În care suflet şi-n care odaie ţineam eu
la păstrare frumuseţea pe care mi-a dat-o,
a inimii mai ales
şi a oaselor cuvintelor mele colorate ca nişte clape de pian,
cum să le arăt şi mai am oare ce arăta?