Lucian Avramescu: Fericirea cioplitorului de a se răni cu dalta

 

Bucură-te omule cât e viu asfințitul
Sângele lui n-ar colora atât de strălucitor norii
Ca palma ta prin care a fugit din greșeală tăișul

Bucură-te de soarele care apune și răsare de o sută de ori pe zi
Sub capriciile ploii

De zâmbet să-ți vorbesc? Lasă-l așa, tânguitor uneori
Ca al triburilor care au vânat cu îndestulare, iar cărnurile,
Toate, pe jeratec miros a neliniște

Bucură-te omule cât e viu asfințitul
Sângele lui n-ar colora atât de strălucitor norii
Iar apele nu ar umple cu simfonia cascadelor urechile tale
De parcă sângele ar veni de departe, din munți

Doar morții, știi asta, nu sângerează
Pe când tu, cu palmele tale,
Dai roșu sărat asfințitului
Dăruindu-i bucuria de a apune
Sub înlănțuirea nedefinită a norilor

Îmi iubesc viața
Pentru nobila ei aparență
Că nimic nu se va sfârși vreodată

Esenin spunea că-și iubește patria
Cum un bețiv nu poate trăi fără
Dragostea pentru crâșma lui
Acolo unde zilnic își lasă
Rublele și lumina din albaștri lui ochi

Bucură-te omule, cât asfințitul
Mângâie casele
Iar roșul curge din el ca din palmele tale
De ultim răstignit al norocului

De ce, mă întrebi, nu sângerează pietrele, dacă sângele e dovada vieții?
Amarnic de necuviincios ești –
În orice stâncă e o femeie
Căreia dalta îi dă ocol
Cum să sângereze
Sub frumoasele scânteieri ale mângâierii?

Bucură-te omule cât e viu asfințitul
Sângele lui n-ar colora atât de strălucitor norii
Ca palma ta prin care a fugit din greșeală tăișul

21 aprilie 2021, Sângeru