Bucură-te, spuse, de această porție firavă de nemurire,
Poți s-o legumești, cum fac țărăncile când iarna e lungă
Și taie în patru puținele merinde cu care amăgim noaptea
Căci atunci apar strigoii foamei,
Cei care sapă gropi în pietrișul de întuneric pe care ți-ai așezat cămașa să se zvânte
Nu înțeleg nimic, am zis, poimâine se naște mama,
E ziua ei de naștere, pe cea de moarte n-am ținut-o niciodată minte,
Deci eu nu m-am arătat încă din mama nenăscută care stă ghemuită în așteptare,
Cuvintele nerostite ale mamei ei se pregătesc s-o alinte,
Ce să fac cu picul meu de nemurire?
Bucură-te, e o poruncă!
Nu poți porunci să se crape de ziuă mai iute!
Și-n miezul acela de noapte s-a crăpat de ziuă
Orașul se vedea ca-n palmă
Fetele așteptau autobuzul din autogara nimănui
Pieptănate sumar după ce dragostea umblase noaptea prin părul lor
Iar eu m-am născut înaintea mamei mele
Văzduhul înghițea o neliniște nedefinită
Iar tăcerea mea înfiripa înțelesuri de care fusesem străin
Copilăria îmi stătea cuminte pe piept
Ca o pasăre ieșită din arbori
Aveam poruncă să mă bucur
Dar nu puteam pune jos, între atâtea cuvinte care pieriseră,
Copilul din flori care eram
Singurătatea îmi ia măsuri pentru un costum
Pe care n-o să știu să-l port,
În fiecare cuvânt pierdut moare un prieten
Cum aș putea să mă bucur?
Din volumul ”Poeme mute”
